Adi Cristi
Adi Cristi

ISTOVIREA LUI SISIF

Venim din iarnă. Se poate spune, din iarna sufletelor rătăcite, atât de încercate și de războite. Avem această substanță profundă a tragediei. Suntem un popor tragic în egală măsură cu hazul ce izvorăște din viața naostră, asemenea unui izvor lăsat în libertate, fără a fi captat, fără a fi valorificat în folosul comunității. Doar situațiile insolite ne pun în gardă, ne fac să conștientizăm  drama pe care o trăim cu aceeași naturalețe cu care ne-am raporta la bucuriile mărunte ale vieții. Ne place să credem că ”totul e bine când se termină cu bine”, fără să întreprindem ceva pentru a grăbi finalul, pentru a construi această certitudine a lucrului bine făcut.  Suntem inconștienți de încrezători că noi deținem adevărul, cheia de boltă, soluțiile miraculoase. De noi depinde totul, când ”totul” este de fapt destinul nostru, atât de încercat și de sfâșiat de viața cea de toate zilele. Nu avem zile mai multe decât ne sunt date să le trăim, chiar dacă s-a văzut că zile mai puține putem avea, funcție de cine ajunge deasupra noastră, de cine își asumă rolul de a fi mai mult decât este pregătit să fie, evident în detrimentul celor mulți și mai puțin în detrimentul său. De acest tip de conducători avem astăzi parte. De oameni hipnotizați de problemele lor personale sau de grup (uneori dovedit de DNA a fi chiar ”grup infracțional organizat”)  în detrimentul interesului general.

Iarna ne poate fi un sfetnic bun, dacă reușim să învățăm ceva din lecția solidarității, atât de des invocată, atât de des întâlnită pe biletele de examen, pe care tot suntem nevoiți să-l dăm la materia de bază a responsabilității ”Viața pur și simplu”.

Niciodată  nu am reușit să ne facem temele pentru acasă. De fiecare dată am fost prinși ”pe picior greșit”, de fiecare dată am fost nevoiți să căutăm răspunsurile exacte în aducerile aminte, în străfundul memoriei întâmplărilor pe care le-am mai trăit. Nu am fost, nu suntem și slabe speranțe sunt să fim pregătiți, într-un viitor apropiat, astfel încât lecția iernii să o putem aplica și în restul anotimpurilor. Solidaritatea noastră dovedită a fost până acum activată de dezastre, de calamități, de situații limită și nicidecum de un buletin meteo normal, cu o vreme liniștită, frumoasă chiar.

Aici ne este ascuns călcâiul lui Achile, făcându-ne vulnerabili oridecâte ori se anunță vreme frumoasă. Reacționăm bine la dezastre, reacționăm dezastros atunci când ne este bine. Când ar trebui să simțim și noi că ne este bine.

Iarna aceasta dacă ar ține o viață de om, cu sigurnață că, am da măsura profunzimii noastre, ca popor încercat, ca popor învățat să trăiască la răscruce de drumuri.

Dar, cum în acest spațiu demiurgic, orice minune nu poate să țină mai mult de trei zile, eternitatea, invocată mai sus, nu face rabat de la regulă, astfel încât, în România iarna nu ține mai mult de trei zile, insuficient pentru a ne obișnui să stăm ”umăr lângă umăr”, poziție ce s-a dovedit a fi, de-a lungul istoriei, decisivă oricărui gen de victorii.

Poate  și de aceea, visători fiind, de fiecare dată suntem luați pe nepregătite nu de stihiile iernii, cât mai ales de această poziție militară, de ”a strînge rândurile”, de a sta ”, unul lângă celălalt”, construindu-ne zidul inexpugnabil al solidarității. S-ar părea că  nu ne simțim bine împreună, că suntem mult prea egoiști să facem loc lângă noi și altuia, chiar dacă acesta ne este apropiat. Trăim în periculoasa constatare: ”Ferește-mă Doamne de prieteni, căci de dușmani mă feresc singur”.  Avem sădită în suflet această imensă rezervă de încredere, ori de câte ori suntem puși în situații de  a lucra împreună. În astfel de momente ne pierdem echilibru, devenim instabili, ne prăbușim chiar în incertitudini, nu ne mai recunoaștem nici măcar pe noi, totul se diluează, devine opac, cețos, neclar, ca și cum iluzia este aceea care ne stăpânește, care ne pune la muncă silnică pe viață.

Suntem acum în plină iarnă și lucrul acesta ne face fericiți, chiar și numai pentru că ne aruncă în brațele celorlalți care, la rândul lor sunt aruncați în brațele noastre, definind în clar categoria filosofică de solidaritate creatoare. Restul nu pare să fie altceva decât istovirea lui Sisif.