SARE PE RANĂ

Adi Cristi

Trebuie să observăm și să recunoaștem, în același timp, că cele trei zile datorate sărbătorilor pascale au avut un efect de anesteziere asupra bulversării spațiului public de către clasa politică dâmbovițeană.  S-ar părea ca principalul vinovat al acestei senzații să fie tot presa, atâta timp cât nu s-au mai editat breaking news-uri din te miri ce știre, trasă de păr pentru, chipurile, pentru a ne atrage atenția.

De fapt, acest mic comentariu ascunde poate una dintre cele mai spectaculoase soluții de aplatizare a tensiunilor pe scena politic a țării. Ar trebui să acceptăm metafora de ”băț cu care agiți câinii printre zăbrelele cuștii”, pentru a defini rolul mass media în societate, părăsind zicerea destinată presei, aceea de ”câine de pază al societății”. Nu, presa actuală nu păzește nimic, presa zgândăre cușca cu politicieni, punctând ori de câte ori reușește să-i încaiere. Această observație nu are la bază o cercetare aprofundată, cât mai ales ea este rodul a unei priviri directe asupra realității din imediata noastră apropiere sau chiar din realitatea în care suntem profund implicați.

Este ca și cum am încerca să definim senzația arsurii, în momentul în care palma noastră întâlnește flacăra, fără a mai căuta explicații sau motivații ale gestului. Suntem opriți la intersecția palmei cu flacăra, loc în care durerea arsurii ne atrage atenția că se întâmplă ceva cu noi, că ceea ce simțim, chiar dacă nu-și revendică pe loc explicații de natură ontologică și gnoseologică. Efectul este cel corect pe care îl simțim noi, pe care îl vedem noi. Cauza este o cu totul alt dimensiune a acestei realități, care oricum nu poate să contrazică evidența, ci doar să o explice.

Presa a ajuns într-o postură incomodă și nefirească, aceea de a da tonul la cântec, părăsindu-și menirea de a informa imparțial despre ceea ce se întâmplă.  Acceptând cu o aviditate, greu de explicat această postură, căzând pradă comentariilor din ce în ce mai acide, din ce în ce mai personale, presa de știri a fost pusă în situația de a părăsi masa observatorului neutru, intrând pur și simplu în teren (la început preferând rolul arbitrului, pentru ca, mai apoi, luată de valul diferitelor interese, străine deontologiei profesiei, să se alăture unora împotriva altora). Trebuie să recunoaștem că acest ”pact cu diavolul” a stricat ordinea firească a lucrurilor într-o lume hăituită și bulversată de cel care deține puterea. Deja nu mai vorbim despre rolul liderilor politici, a demnitarilor, în gestionarea societății. Vorbim despre debusolarea produsă în sistem de aceste dezechilibre, ingerințe nepermise în condițiile separării puterilor în stat. Atacurile, pe care societatea în ansamblul ei, le proferează în special asupra clasei politice, nu fac altceva decât să inducă un puternic sentiment de disoluție al autorității statului de drept, atâta timp cât „Politicul e-n toate / E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare / E-n pruncul din leagăn / Și-n omul cărunt, / E-n viața ce veșnic nu moare” – vorba poetului (inspirat la început de ”Regele e-n toate…”, pentru ca, mai apoi, acesta să devină ”Partidul e-n toate…”, iar astăzi să asistăm la o nouă schimbare de personaj principal cu ”Politicul e-n toate…”).

Avem nevoie nu de o schimbare de oameni, care de 25 de ani s-a dovedit a fi insuficientă, cât mai ales se impune din ce în ce mai acut schimbarea mentalității, care trebuie să recunoaştem nu se fac cu repeziciunea schimbărilor de regim politic datorate revoluțiilor. Ar fi timpul să recunoaștem că poporul român nu a fost pregătit pentru o revoluție anticomunistă. Și mă refer aici nu la așteptările noastre, nu la dorința de libertate, de a deveni din nou om cu drepturi depline, în ceea ce privește recuperarea demnității, a libertăților și drepturilor cetățenești, cât mai ales mă gândesc la instrumentele pe care ar fi trebuit să le folosim, în a ne dezlega din lanțurile mentalității, în care am fost ținuți prizonierii rezervaţiei lagărului țărilor comuniste. Noi am ieșit învingători în Revoluția din decembrie 1989, pentru ca, a doua zi după, să ne regăsim în postura celor învinși de mentalitatea dovedită a fi parte din modul nostru de a privi lumea, din modul nostru de a ne comporta, parte activă a urii față de semenul nostru, cel care nu ne-a ales pe noi, ci i-a ales pe ceilalți. Astfel am devenit proprii noștri dușmani. Am lăsat interesul național, în slujba căruia ne-am angajat formal, pentru ca să fim în măsura să împărțim resursele țării, nu celor care au decis să reconstruiască țara, ci doar celor care au decis să ne slujească pe noi. După înlăturarea dictatorului, pe locul eliberat s-au așezat alte sute de dictatori, ceea ce ne-a oferit acest spectacol grotesc și trist al victoriei revoluției obținut de cei învinși. Țara sângerează încă, iar presa de știri nu face altceva decât să pună sare pe rană.