NU VREA SĂ AJUNGĂ ÎN PUȘCĂRIE

Suspendarea Președintelui a ajuns un sport național. Cu galerii pro și contra, cu îmbulzeli în piețele publice ale celor care au ochii ieșiți din orbite, de atâta ură cât au fost în stare să adune.
Klaus Werner Iohannis se dezlănțuie și rămâne împietrit în hipnoza sa de a se lupta cu cei care îi doresc răul. ”Răul”, în acest caz, nu este cel care pune călcâiul pe aorta adversarului, ci mai ales cel care nu se aliniază în șir indian în spatele celor care dictează, care ar trebui să fie ordinea firească a lucrurilor. Se înșiră deja în spațiul politic piesele ce sunt scoase de regulă într-un an electoral, mai ales că acesta se referă la două tipuri distincte de alegeri, alegerile europarlamentare, alegerile prezidențiale.
Dacă la primele alegeri enunțate românul se simte încă străin în propriile sale interese, (”De ce să-l voteze pe X și nu pe Y, în contextual în care cineva va trebui să promită ce bine îi va rezerva el electoratului, dacă va ajunge la Strasbourg și Bruxelles, acolo unde îl așteaptă miile de euro pe lună – acest amănunt fiind singurul lucru înțeles de electorat!)
Președintelui nu-i mai pasă de nimic. De fapt, Klaus Werner Iohannis nu-și mai aparține. Vrea să mai câștige un mandat, ce îl va salva de la eventualele anchete penale care, încă din timpul primului său mandat prezidențial, îl curtează cu o insistență greu de ignorat. Pentru că îi place să fie președinte, după cum a recunoscut în fața ziariștilor, Klaus Iohannis s-a predat. Nu-și mai aparține lui. De bună voie s-a lăsat deja în mâinile făcătorilor de președinți, mâini pe care le-a simțit și Traian Băsescu, atunci când, peste nopate, a ajuns din nou președintele unei Români fraierite, cu un electorat rupt de viața ascunsă în tot felul de labirinte, care mai de care secrete, cu întortocheala dusă la sigură rătăcire.
Dacă vom fi cât se poate de atenți, dacă vom încerca să ne detașăm de iureșul campaniilor electorale, de emoțiile și patimile scoase la suprafață, cu siguranţă că, vom reuși să descoperim secretul care ne va arunca în timp, înspre Evul Mediu, acolo unde există un pasaj istoric pe care noi, românii, nu l-am traversat.
Nici victoria lui Klaus Iohannis din 2014 nu a fost una cușer, chiar dacă marea aglomerare de analiști politici au încercat și chiar au reușit să acrediteze ideea că faceboock-ul i-a adus încă trei milioane de voturi, în numai două săptămâni (Sic!) Hai să fim serioși și neapărat sceptici, mai ales că astăzi, majoritatea Europei este sceptică. Acest lucru va fi demonstrat pe 26 mai 2019, când noile alegeri europarlamentare va colora altfel Parlamentul Europei, ediția 2019-2024, amenințând cu o prăbușire periculoasă, pe fond, a popularilor europeni, dar și a socialiștilor. Euro scepticii au astfel un culoar pe care ar putea să alerge, ținând în mână grenada care este în stare să arunce în aer întreaga hardughie, ceea ce nu ar displace năbădăiosului Donald Trump.
Iată de ce, de această data, pentru oamenii politici, alegerile europarlamentare sunt alegerile cele mai importante, în care, pentru 33 de locuri, (atâtea câte revin României), se luptă întreaga clasă politică.
Într-un spațiu în care se decantează în cantități de ordinul a 25-30% din electorat, omul politic poate să exerseze cu mare atenție tot felul de mesaje, cu ajutorul cărora încearcă să atragă electorat.
Nici președintele nu este indiferent față de astfel de alegeri, cu atât mai mult cu cât acestea îi deschid calea directă spre șefii săi politici de la Berlin. Cu cât renumele său de politician credibil, în care se poate avea încredere, este pus în evidență de lupta sa fermă la el în țară împotriva celor despre care se spune că sunt corupți, chiar dacă Klaus Werner Iohannis, la o cercetare mai amănunțită, poate fi întâlnit și în rândul infractorilor, postură pentru care liderii europeni nu sunt dispuși să creadă o astfel de știre aiuritoare.
Cum să fie președintele României, omul care știe să zâmbească frumos, omul înalt și bun vorbitor de germane și engleză, infractor? Acesta este nivelul de prezentare și de formare al infractorilor dâmbovițeni? Dincolo de cruda ironie, am ajuns să fim descoperiți la credibilitate, mai mult în țară decât în străinătate, atâta timp cât între președinte și primul ministru nu s-a reușit să se stabilească o minimă comunicare. O comunicare instituțională, care să-l extragă pe președinte din blocajul refuzului său de a aplica legea, și care ar fi benefică celui care nu mai ascultă decât de cei în mâinile cărora s-a predate. Vrea să mai fie o data președinte sau mai bine zis, nu vrea să ajungă în pușcărie!
ADI CRISTI