24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Suntem în mrejele Babelor. Într-o astfel de zi, cu un fundal ocupat de deșteptarea unui popor, exist mai mult decât aș putea eu să-mi dau seama că aș exista. Exist alături de alții ca și cum aș fi eu însumi mai mulți decât bunul simț ar putea număra. Slava Ucraina! O țară divizată de setea de deșteptare, de ridicare din genunchii sculptați direct în lacrimile mamelor care își lasă copii să le despletească, în timp ce bărbații lor sunt trimiși la război.
Tabloul este crud și aparent nedrept, doar dacă nu dorim să înțelegem măsura sacrificiului. La capăt de țară se formează acea delta îmbelşugată, o clipă de tăcere și de rugăciune, a cărei emoție naște lacrima binecuvântării. Astfel de primenire ne face să ținem minte și, mai ales, să fim martorii răsplatei față de care suntem chemați să-ngenunchiem și să ne rugăm cum ne-am rugat de-atâtea ori pentru libertatea gândului asumat.
Două popoare care nu suferă de lipsă de spațiu sau de lipsă de înălțime, două popoare pentru care dimensiunea își are secretele ei, așa cum și profunzimea ține la fel de mult de mărunțișul accentelor fine, ajung să nu se mai suporte, să nu mai fie pe înțelesul unora și a altora, chiar dacă aceștia nu pot să fie decât întâmplători și nicidecum profunzi sau eterni în zicerea lor.
Luna aceasta, a doua în descătușare, ne ține de mână separându-ne de dezghețul prelins odată cu redeșteptarea Naturii.
Tabloul este crud și aparent nedrept. Lacrimi de copiii speriați. Chipul mamelor deznădăjduite. Prichindei de doi, trei ani, rătăciți printre bagajele nopții. Copilași somnoroși și obosiți, ”înhămați” la câte un troliu, cu mersul dezorientat, fac din acest peisaj matinal un zâmbet discret și amar. Trăim poate cel mai neașteptat coșmar. Bate la uși și ferestre noaptea pentru a scoate în mijlocul nopții teroarea de a fi singuri, ai nimănui, într-o lume în care vocile se aud din ce în ce mai sacadat, de parcă armate întregi, năvălitoare ne-ar invada, ne-ar pune călcâiul pe aorta, într-o supunere totală.
De șase zile și de șase nopți Ucraina se zvârcolește în brațele morții, fiind din ce în ce mai sfâșiată, mai ștrangulată de forța inexplicabilă a semenilor săi, hrăniți din acea rezervă inepuizabilă de ură și teroare.
Ne ridicăm asemenea lujerului de floare dintre zăpezile târzii, oferind gerului șansa de a ne ține minte în formele firești și de necuprins ale memoriei. Suntem atât cât nimeni nu ne poate uita, cât nimeni nu poate ignora trecerea noastră prin vreme, așa cum nimeni nu ne poate explica de ce vocile noastre se aud prin noapte, chiar dacă întunericul ne ridică genele forțat, ținându-ne minte ca trecerea și mai ales ca prezentă. Am fost și noi, cândva, amintirea secundei, clipei care ne-a intrat instantaneu sub zâmbetul înghețat!
Venim din acea absența care ne tulbură și care pune degetul pe rană, venim mai prezenți decât am reușit să fim în inevitabila gălăgie a mișcărilor de stradă. Astăzi, în era tehnologiilor de mare performanță suntem provocați să reinventăm războiul de guerilă. Să ne aducem aminte de copilăria celor care astăzi împlinesc de 70 de ani, de „războiul purtat de pe o stradă pe alta”, de colțul clădirii după care moartea își trimite pânda să ne înspăimânte.
De această data chipul nevinovat al pruncilor face cât toate jocurile morții, luate la un loc. Suntem atât de prezenți în neputința noastră de a strânge la piept nevinovăția zâmbetului că toată curgerea timpului seamănă izbitor de mult cu acea cădere de zăpadă intempestivă, parcă anume amânată, pentru a face prezentul tulburător de supus clipelor ce ne scot tăcerea în față, cum o anume furtună mai reușește să ne tulbure înaintarea.
Vinovat pentru tot ceea ce se întâmplă cu noi nu poate fi altcineva decât blestemul de a lăsa frunza să-și urmeze căderea, dansul acela în urma căruia neputința de a fi om până la capăt trece de la mine la tine, de la tine la cel de lângă noi, fără ca să ne dăm seama dacă această trecere se face în deplinătatea facultăților mintale, căci, trebuie să recunoaștem, de cele mai multe ori se întâmplă să ne rătăcim, să ne pierdem, să fim cotropiți de acea vulcanică singurătate din care, de regulă, ieșim pierduți în spațiu sau regăsiți de altcineva, care ne spală, ne hrănește și ne pune la treabă, într-o cu totul altă misiune.
ADI CRISTI
