O RESPIRAȚIE GÂNDITOARE

Nimeni nu ne mai poate ajuta. Rămânem purtați în neunde, în spațiul imprevizibil al hazardului. De fiecare dată ziua începe cu o nouă dispută, cu o nouă decizie care nu numai că ne afectează profund agenda, cât mai ales ni se așează pe spate cum mai sunt așezate stâncile înaintea muncilor lui Sisif.

Avem de îndurat mai mult decât a îndurat Iov, avem de pătimit mai mult decât au pătimit toți drept-credincioşii, chiar și numai pentru că ni se spune că suntem ”poporul ales”. Este adevărat, prețul pare a fi mult prea mare pentru a reuși să ieșim la liman vii și nevătămați, chiar și numai pentru că vinovăția noastră s-ar putea concentra în remarca: ”plătim și pentru toate greșelile greșiților noștri, numai liniște să fie, numai tihnă să avem pentru a ne trăi clipa de viață ”în pace și armonie”.

Această dorință totală, extremă și supusă sacrificiului suprem, ne plasează în rândul martirilor care știu că o viață n pace și armonie este de fapt binele suprem pe care și-l poate dori un om cu frica lui Dumnezeu.

Într-o astfel de conjunctură ne putem defini rolul pe care ar trebui să ni-l asumăm sub formă de crez, acela de a face tot posibilul ca viața să nu ne înconjoare, cum mai înconjoară durerea o rană, c pur și simplu să facă parte din noi, să fie în noi, să facă tot posibilul ca respirația noastră să fie respirația comunității în care trăim și pe care o slujim, indiferent dacă ea se referă la membri familiei, la conaționalii noștri sau pur și simplu la omenirea întreagă a acestei planete. Avem nevoie de acest reper clar, fără tăgadă, față de care să ne raportăm toate deciziile, toate demersurile, toate încercările de a ne face viața mai frumoasă, în termenii dragostei față de semnul nostru, fără a învenina spațiul cu ură și răzbunare.

Revenind în spațiul vital existenței noastre, singura șansă de salvare pare să fie, pe lângă efectul păcii sufletești, concordia și gândul luminos, unitatea prin iubire și mai ales responsabilitatea faptelor noastre. În acest tip de atitudine stă reușita noastră de a da vieții ceea ce nu de puțin ori încercăm să luăm, cu acribie sau cu acel egoism feroce al celui care este îndreptățit să aibă, chiar mai mult decât merită.

Echilibrul dintre a avea și a cere mai mult poate fi una dintre căile domesticirii orgoliilor noastre rănite, așa cum s-a tot încercat găsirea drumului cel mai scurt dintre sătul și nesătul, dintre  durere și plăcere sau dintre țipăt și șoaptă.

Avem nevoie de deșteptare cum mai este nevoie de trezire, cum mai este nevoie de știința dozării condimentelor în mâncare. Acesta poate fi secretul fericirii, atunci când vorbim despre viață: să știm să dozăm bucuria, atât cât să reușească să atenueze violența durerii, căci nu putem să avem o viață fără durere, așa cum nu putem să avem o viață fără bucurie. Secretul fericirii constă, deci, în știința de a ne simți împliniți, atunci când încă mai păstrăm amintirea dureroasă a ceea ce am fi trebuit să învingem pentru a ajunge să cunoaștem și să ne folosim de strălucirea luminii.

Acest gând ar trebui să ne fie părtaș la toate încercările noastre de a ne explica ceea ce se întâmplă în jurul nostru, fie că vorbim despre Trump, despre Putin, despre Erdogan, despre Merkel, despre Tărcieanu și Constantin, despre Dragnea sau Iohannis, pentru a încerca să desenăm acest axis mundi care astăzi ne obligă să ținem ochii deschiși, cum doar scobitorile mai sunt în stare să fie eficiente în momentul în care pleoapele ne coboară întunericul peste noi. Avem nevoie, mai ales în aceste condiții, să fim deștepți și să ne aducem aminte de versul lui Eminescu, din Kamadeva: ”plâng pe patul meu deștept”, astfel încât să nu fim puși în situația unor regrete tardive. Avem nevoie de acest semnal de alarmă, de acest mecanism de protecție să nu care cumva să trecem în dincolo fără ca să ne dăm seama pe ce drum am apucat-o! Putem astfel repeta începutul, chiar și numai pentru a fi ținut minte acum, la finalul acestei respirații gânditoare:

Nimeni nu ne mai poate ajuta. Rămânem purtați în neunde, în spațiul imprevizibil al hazardului. De fiecare dată ziua începe cu o nouă dispută, cu o nouă decizie care nu numai că ne afectează profund agenda, cât mai ales ni se așează pe spate cum mai sunt așezate stâncile înaintea muncilor lui Sisif.

ADI CRISTI