Adi Cristi
Adi Cristi

IMAGINEA REALĂ A ROMÂNIEI

Adi Cristi

Adi Cristi

Se spune că ”speranța moare ultima”, chiar și în unanima așteptare ca anul 2016 să fie mai bun decât 2015, indiferent de cum acesta a fost perceput de fiecare dintre noi. Tot timpul ne dorim un mai bine decât ne-a fost, un mai bine decât ne este, un mai bine decât ne va fi, căci cele trei timpuri (trecut, prezent și viitor) sunt unul și același, dacă ținem cont de faptul că trecutul ne alintă, prezentul ne alunecă printre degete, în timp ce viitorul ne ține tot timpul cu privirea ridicată spre cer. O astfel de atitudine față de axis mundi este de fapt prezența noastră în viață, fie ea și viața cea de toate zilele sau viața măcinată între pietrele filozofale.

Sperăm din toată inima, ființa și spiritul, de care suntem în stare, ca Noul An să fie mai bun, dacă nu cu toți, cel puțin cu noi, noi fiind de fapt pentru fiecare Eul care ne interesează. Altruismul, în condițiile de supraviețuire, este un moft pe care doar emoția îl poate revigora, făcându-l funcțional până la sacrificiul suprem. Dar, trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ și să recunoaștem că astfel de atitudini sunt precum eroii, într-o minoritate desăvârșită. Ceea ce ne mai rămâne nouă de făcut este de a ne ajuta singuri, de a ne descurca singuri, de a ne lua viața pe cont propriu, încercând să ne alăturăm tutore celor care au aceleași interese cu noi, aceleași idealuri, aceleași scopuri. Cu acest tip de solidaritate vom reuși ca vocea să devină mai puternică, mai clară, mai provocatoare și, cu siguranţă, mai responsabilă pentru ceea ce va urma. Glasul poporului a fost de fiecare dată ascultat, mai devreme sau mai târziu, dar de fiecare dată decisiv în a schimba lumea, făcând-o mai bună sau mai rea, după chipul și asemănarea celor mulți. Constatarea ”proști, dar mulți” a încercat tot timpul să schimbe sistemul axiologic, anulând criteriile valorii, în favoarea numărului, fie el și cel care definește majoritatea dintr-o democrație funcțională.

Dorim unanim ca anul 2016 să fie mai bun decât a fost 2015. Această dorință rămâne, iată, după cinci zile din Noul An,  doar un enunț, atâta timp cât gesturile, atitudinile, ticurile noastre au rămas aceleași cu cele care au ”îngropat anul 2015”.

Clasa politică, personajul colectiv, care pune lucrurile în mișcare sau dă totul peste cap, rămâne anchilozată în același reflex de autodistrugere. Nici un experiment încercat în ultimii 26 de ani nu s-a dovedit a fi unul reușit, chiar dacă în 2012, prin USL, am avut cea mai mare speranță că România și-a găsit drumul, tonul la cântec, ritmul care va antrena poporul în aceeași direcție, făcând posibilă ”o viață mai bună” prin noi înșine și nu prin poziția mâinii întinse și a așteptării celui care va dori să ne ajute (din milă sau din interes).

Câteva observații de început de an mă fac să fiu mai sceptic decât am fost la cumpăna dintre ani, că ”de această dată va fi bine”, chiar și numai pentru că din sărbătoarea ce continuă încă nu se întrezărește acea fărâmă de interes a politicianului de rând că el poate fi un personaj important pentru țară. Această lipsă de viziune îl apasă într-un anonimat de turmă, îl îngroapă în sintagma clasa politică sau a partidului politic, lăsându-se batjocorit de o lipsit de încredere, pe care misiunea lui de facto nu i-ar permite o astfel de subevaluare.  Omul politic este reprezentatul nostru, prin el țara merge înainte sau nu, datorită lui avem o țară minunată și atractivă, el se face vinovat pentru bucuriile și necazurile noastre, ca bunuri naționale. Omul politic nu poate fi anonim. El are nume și prenume, are adresă și număr public de telefon, cabinet parlamentar, poate fi găsit ori de câte ori electoratul dorește să-i pună o întrebare, solicitându-i sfatul sau comunicându-i ce anume mai are de făcut. De fapt, așa ar trebui să se prezinte un ales al poporului. La noi, de la prezentare, totul diferă, totul este original. Nu cred că există 1% din populația țării care a votat, în jur de 150.000 de români, ceea ce ar însemna un număr de 3500 de alegători, din cele 41 de județe ale României plus municipiul București, care să-și cunoască aleșii după nume și prenume, dar și după ”mărețele lor realizări”, din mandatul 2012-2016., realizări pe care aceștia vor fi în stare să le deconteze la încheierea misiunii lor de a fi reprezentantul poporului în Parlamentul României. După noaptea victoriei urmează alte 1461 de nopți ale înstrăinării, ale abandonului, nopți în care alesul se desparte de alegător, fără ca să se fi cunoscut vreodată.

Anul 2016 este, la rândul său, un an al speranței. Acesta-i este începutul promițător. Care îi va fi sfârșitul? Nu aș dori să cobesc, mai bine să privim împreună. De fapt, mai bine să ne implicăm împreună în a găsi răspunsul care ne lipsește în acest imens puzzel, pentru a obține imaginea reală a României.