SECTE ȘI INSECTE

Secte și insecte. Am intrat în zona insectarelor, a acestor depozite în care boldul are funcția de ancoră, așa cum ancorele reușesc să adune laolaltă toate iahturile prosperității unor anumite perioade. De la pirogă la iaht poate să acompanieze istoria civilizației omenirii, așa cum ne putem imagina evoluția, de această dată într-un alt spațiu, de la insectă la sectă. Oamenii, în marea lor dezordine, au fost tot timpul tratați cum și ei reușeau să se comporte față de insecte, cu aceeași nebăgare de seamă, indiferență, neglijență crasă, provocând nebănuite și ne asumate dezastre la nivelul efemeridelor, de exemplu, acele vietăți care oricum  nu le-a fost dat să trăiască mai mult decât măsoară uneori clipa.

Dacă încercăm să aducem metafora în sprijinul explicațiilor noastre, putem spune că insectele, în ecuația cu secta, sunt acele momente de neluat în seamă, chiar dacă ele conțin ADN-ul urmărilor de mai târziu, atunci când organizarea sectelor devine cu siguranță fatală, de neevitat, de neoprit.

Mărturisirile Fiului Rătăcitor aruncate în eter, cum se mai aruncă petalele de trandafir în fața mirilor, au adus în discuție un alt subiect  care, trebuie să sesizăm, vine să compună acest puzzel, în care se vorbește despre soarta poporului român, în anii de tristă amintire 2004-2014. În acest deceniu supranumit a fi deceniul băsescian, românii au avut de suferit mai mult decât și-au imaginat ei că le este dat să sufere, pe când veniturile le-au fost tăiate în carne vie.

De această dată piesa cu secta continuă șirul compunerilor după dictare, pe care Traian Băsescu le dă românilor, chiar și numai pentru a exersa marea spovedanie, atât de necesară nu pentru reabilitarea celui care decide să-și facă de bună voie și nesilit de nimeni mea cupla, cât mai ales pentru a înțelege și noi, restul țării, de ce boală gravă suferim de 26 de ani, timp în care am luat pastile politice de toate culorile, fără ca să simțim mult clamatul îndemn băsescian ”să trăim bine”. Piesa de puzzel cu secta ne luminează în direcția eminențelor din umbră, despre care toți vorbeam și despre care toți vorbim. De această dată, Născătorul acestor umbre, nimeni altul decât Traian Băsescu, recunoaște că dihania în timpul mandatelor sale prezidențiale a fost zămislită. O sectă cu funcție de supra-putere, cu creiere din SRI și mâna de lucru din DNA, cu articulații mobile în toate instituțiile statului, dar și în societatea civilă, având un grad semnificativ de a reacționa la aceeași comandă, este de fapt monstrul creat și care în perioada post-Traian Băsescu a scăpat de sub control. De fapt, a devenit un perpetuum mobile de necontrolat, care a început nu numai să se hrănească singur, cât mai ales a început să-și dezvolte interesele proprii, din lipsă de punct de comandă, din momentul în care Traian Băsescu a plecat de la Cotroceni, uitând să tragă ștecherul din priză, lăsând secta în funcțiune. O astfel de mărturisire confirmă implicit ceea ce noi am scris la vremea respectiv când am înnegrit tone de hârtie de ziar despre poliția politică a lui Traian Băsescu (SRI, DNA și ICCJ), care nu scăpat nici un semn discret al președintelui, de regulă la intervențiile televizate de la ora 18, astfel încât a doua zi, fie dacă era cer senin, fie înnourat DNA sălta de pe stradă pe cel care a supărat președintele cu o zi înainte. Vorbim astfel despre adversari politici, despre generali, miniștri, ziariști, oameni de afaceri.

Mecanismul sectei funcționa atunci în limitele ținute în frâu de însăși Traian Băsescu, cel care astăzi vine să tragă semnalul de alarmă prin care ne avertizează că ”a scăpat dihania din sistemul de protecție”, existând pericolul, nedeclarat încă de părintele acestui monstru, ca din nou invenția să-și devoreze inventatorul.

Din acest motiv Traian Băsescu nu mai are somn, este din ce în ce mai agitat, mai vocal, mai plin de strigăte de ajutor. Evident că aparenta liniște cu care domnia sa încearcă să se implice în viața politică actuală nu-i mai poate ascunde spaima că dis de dimineață se va trezi cu mascații la poartă. O astfel de perspectivă îl face să strige în public tot ceea ce știe, cu nume și prenume, cu funcții și adrese, cu mecanisme și tehnologii, astfel încât țara să știe cum funcționează astăzi pe bune independența justiției, opera sa de căpătâi, operă ce s-a dovedit a fi un ordinar plagiat după tratatele lui Stalin, acelea prin care se insista pe sugrumarea poporului, prin ele mai odioase tehnici de producere a spaimei și a fricii, acești dulăi răi ai unui regim politic, în care singură grijă a fost aceea de a rămâne veșnic la putere, chiar și atunci când prin veșnicie s-ar înțelege o viață de om sau, personalizând, câte zile va mai avea conducătorul de trăit.

ADI CRISTI