Cardiomiopatia hipertrofică -cauza cea mai frecventă de moarte subită

Cardiomiopatia hipertrofică a fost cauza unică cea mai frecventă de moarte subită, apărând la 36% din atleții care au avut o boală cardiacă confirmată prin autopsie. Aceste date apar în ”Registrul Național al Morții Subite la Atleți” din Statele Unite ale Americii, publicat în 2016, care a studiat 2.406 morți subite, înregistrate între anii 1980-2011, la tinerii atleți cu vârste între 19±6 ani. Din cele 2.406 de cazuri de moarte subită, doar 842 au avut drept cauză de deces o boală cardiovasculară confirmată prin autopsie, restul prezentând alte cauze ale morții.

 

Cardiomiopatia hipertrofică (CMH) este o afecţiune cardiacă primară determinată, de cele mai multe ori, de factori genetici, caracterizată prin ȋngroşarea pereţilor ventriculari și dezorganizarea arhitecturii muşchiului inimii. “Este cel mai frecvent tip de cardiomiopatie, prevalenţa acesteia fiind de 0,2% în populaţia generală. Din punct de vedere clinic, simptomatologia variază larg, de la asimptomatic până la cazuri invalidante cu insuficienţă cardiacă severă sau moarte subită. CMHO este una dintre principalele cauze de deces subit la pacienții tineri, mai ales la sportivii de performanță”, explică Dr. Lucian Dorobanţu (foto), coordonatorul Cardiomyopathy Center din Spitalul Monza.

 

Cardiomiopatia hipertrofică obstructivă este foarte dificil de diagnosticat și tratat și implică controale amănunțite și tratament de specialitate, iar din acest motiv se înregistrează un procent foarte mare de morți subite provocate de CMHO la tinerii atleți. Conform ghidurilor europene și americane de tratament al CMHO, acesta trebuie să se desfășoare în centre consacrate, cu specialiști dedicați și servicii integrate care să aibă experiență în această patologie.
Diagnosticul pacienților cu CMHO presupune efectuarea următoarelor investigații: electrocardiogramă, ecocardiografie transtoracică de repaus și de stres, ecocardiografie transesofagiană, Holter ECG/48 de ore, rezonanţă magnetică cardiacă (esenţială inclusiv în managementul intraoperator al pacienţilor) și de cele mai multe ori testare genetică.
Tratamentul se adresează pacienţilor simptomatici. Tratamentul medicamentos poate fi eficient în majoritatea cazurilor, însă în cele rezistente la tratamentul medicamentos se recurge la tratament invaziv. Conform ghidurilor, atât americane cât și europene, terapia invazivă  recomandată este cea chirugicală.  Conform acelorași ghiduri, datorită rezultatelor superioare, ea trebuie efectuată numai în centre cu experiență.
Beneficiile pacienţilor care apelează la tratamentul chirurgical sunt dispariţia simptomatologiei și scăderea importantă a riscului de moarte subită, pacientul revenind la o viaţă normală