PE CINE TREBUIE SĂ ALEGEM ÎN FRUNTEA URBEI

Să vorbim despre dezbateri electorale, pe micul ecran. Funcție de postul de televiziune care le organizează aceste ”cenacluri politice” ajung să capete accente ridicole, fie de un pupincurism tragic și gratuit, în special  din partea unor moderatori (vezi ce se întâmplă cu obsedata ciobotă telemizată), fie pur și simplu de ”horă a unirii” pe care o altă telemiziune  o cântă celor care acceptă să le umple sticla. Dacă, la prima instituție media se poate vorbi despre regulile și comportamentul de ospiciu profesionist, invitații fiind linși, cu limba moderatorului, pe toate fețele și în toate adânciturile, la a doua adresă invitații însăși sunt provocați la o astfel de atitudine de no combat, lauda fiind floarea cu ajutorul căreia se desfăşoară această luptă, această bătaie, din categoria ”în flori să ne luptăm sau în pupici să ne scufundăm”.

Paradoxal, pe fondul discuțiilor din ambele studiouri de televiziune, orașul, ca personaj, este unul frumos, bine crescut, semnificativ pentru grija părintească cu care ei, candidații la funcția de primar al Iașului, încearcă să se prezinte electoratului. Cu toate acestea, cel care a reușit să-l facă frumos, cel care a reușit să-l crească atât de bine, nu este bun, este dușmanul pe care ei, contra-candidații, îl consideră a fi principalul vinovat. Vinovat pentru ce? De regulă, cei care fac lucrurile recunoscute a fi bune sunt lăudați, nu criticați. Li se cere să rămână cât mai mult în frunte, nu să plece acasă sau să fie înlocuiți.

Există o explicație pre limba lor sau, mai ales, a moderatorului, implicat în acest deficit de rațiune. Ura fără margini a acestuia față de o anume culoare politică (și nu neapărat de personaje politice), îl pune în situația de a se lăsa pradă iraționalului, provocând atacuri grosolane asupra imaginii și credibilității postului de televiziune la care lucrează.

De partea cealaltă, invitații reușesc să ducă în eroare telespectatorul, care ar fi dorit să vadă nu o echipă de contra-canidați, ci unul care să le poată satisface așteptările. De fapt, moderatorii de azi nu numai că sunt străini de misiunea pe care ar trebui să o aibă oficial, ci pur și simplu ei reprezintă ajutorul celor care nu uită la finalul dezbaterilor electorale (gratuite prin lege) să se gudure frumos și să primească decontarea facturilor pentru producțiile electorale. ”Totul e bine când se sfârșește cu bine”,  când nimeni nu supără pe nimeni. Când toți sunt mulțumiți, chiar dacă nu poate fi vorba de fericire personală. Atunci când, un candidat este și ”un de-al casei” celor două posturi de televiziune, prin emisiunile pe care le moderează sau la este invitat permanent, nu reușește să-și înfrâneze dorința de a modera el emisiunea, astfel încât se ajunge în situații și mai ridicole, când un candidat încearcă să devină imparțial și să invite la cuvânt pe ceilalți doi colegi de platou, moderatorul de drept fiind trimis la o țigară. Nu sunt adeptul sfâșierii în public. Nu cred că moderatorul ar trebui să fie de partea cuiva și împotriva altcuiva. Dar, nici nu cred că moderatorul ar trebui să stea pasiv atunci când în fața sa cei trei contra-candidați cântă în același cor, își transmit în direct bezele, fără ca el să le atragă atenția că nu ne aflăm la bere, ci într-o întrecere în care mesajele lor către electorat ar trebui să fie puternic personalizate.

În viziunea moderatorului clăpăug (mai lung decât îl recomandă înălțimea),  Anca Preda, de exemplu, este ”speranța lui și a oamenilor de bine ai Iașului”, chiar dacă în sondaje nu a reușit să adune decât praful de pe toba celor doi, trei la sută, care și așa reprezintă foarte mult pentru ceea ce reprezintă ea de fapt (ultima observația ne aparține nouă și nu lingăului, pe care îl vom feri astfel de scandalurile de rigoare pe care Anca Preda i le-ar putea întoarce, după ce Mihai Chirica a dat-o afară (din curtea Comunității evreilor din Iași), pe care duduia ar fi dorit să o plaseze în circuitul oamenilor de afaceri.

Acest no combat telemizat este mai rău decât strigătele și zbieretele unora, decât ruperea de afișe și a celorlalte contravenții și  infracțiuni, pe care legea alegerilor le sancționează. Gravitatea rezidă din imposibilitatea de a da voie alegătorului să vadă cine este mai bun, ce anume ar trebui el să aleagă, pentru liniștea lui, pentru binele său.

Este adevărat, nu este cazul municipiului Iași. Aici nu mai avem cum să vorbim despre indecizie, nelămurire, neîncredere, bănuială. La Iași totul este clar. Chiar dacă telemizatorul va da veninului său albie de fluviu, nimic nu mai poate să înece evidența orașului european, capitalei culturale a celor care au ochi să vadă Iașul prin simbolul PALAS-ului, al Palatului Culturii, pus astfel în evidență cum nu a mai fost el pus niciodată. De aici începe noul Iași. De aici, alături de oamenii care au crezut în binele ieșenilor și nu s-au lăsat intimidați de telemizatori, ieșeanul a înțeles pe cine trebuie să aleagă în fruntea urbei. Restul e gargară.

ADI CRISTI