FORȚA DE A IUBI

Se întâmplă acum peste tot în țară. Se întâmplă acum peste tot în Europa. Se întâmplă acum peste tot în lume. Fiecare din aceste trei spații de referință au obsesiile lor. Sărăcie, terorism, încălzirea globală.

La noi, sărăcia a devenit deja un reflex condiționat. Spui orice și tot în sărăcie te oprești asemenea unui șofer a cărui mașină se tot oprește în parapetul peste care îl așteaptă prăpastia.

Europa este scurtcircuitată de pericolul terorist, astfel încât, o golănească încăierare și lovire cu o armă albă, în centul Londrei, este din start bănuită a avea germenii unui atac ISIS. Dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce se întâmplă pe străzile României, cu atacuri cu săbii ninja, cu bâte, topoare, furci, leațuri din gard, și tot arsenalul de arme, de la pistoale cu bilă la boxuri mortale, atunci spațiul acesta mioritic ar trebui să fie în topul neliniștilor europene.

Singura diferență între noi și teroriștii profesioniști este aceea că noi știm despre ce este vorba la fiecare colț de stradă, avem țara cartelată după clanurile de borfași autentici, aflați în vizorul organelor de ordine, care fac cu schimbul la ocuparea pușcăriilor, astfel suprapopulate, în timp ce vestul sălbatic al Europei se confruntă cu marea necunoscută a atacurilor surpriză, în locuri și de către persoane care, până mai ieri, erau invitate la fel de fel de reuniuni mondene de palat sau de cartier. Occidentul plătește astăzi polița ignoranței, a lipsei de vigilență față de o cultură care prin tradiție și-a demonstrat refuzul atunci când s-a încercat ”disciplinarea ei, după regulile democrației autentice”. Omenii aceștia nu mănâncă cu tacâmurile civilizației occidentale, ei își bagă, în același platou așezat în fața mulțimii, degetele de unde culeg orezul amestecat cu carnea de oaie, îngrămădindu-și astfel gura, pentru ca, mai apoi, cu degetele linse, să repete mișcarea de stăpânire colectivă a foamei. Ei nu au cum să fie alții, chiar dacă i-am adus în case sub formă de blocuri, i-am înghesuit în articolele și paragrafele legilor, care îi obligă să fie alții decât cei născuți din inima deșertului, terenul propice stăpânirii lui Allah, același Dumnezeu cu fața umană, doar că de această dată fața devine din ce în ce mai acoperită. Semiții își rânduiesc altfel timpul de viață. Ei sunt mult mai concentrați în rugăciune decât în activitățile firești a fi lucrative, de pe urma cărora să obțină acea plus valoare care să-i facă apți de competiție. Islamul rămâne în acest secol XXI o caleașcă în care se plimbă sultanul, chiar dacă vehiculul este scăpat pe marile bulevarde și autostrăzi ale acestui început de nou mileniu.

De aceea scot capul afară fel de fel cititori ai Coranului, care nu numai că nu știu să citească, dar nici măcar să-și silabisească numele, dar știu foarte bine să asculte și să execute, să nu pună prea multe întrebări și să fie atât de proști încât să-și sacrifice viața pentru ceea ce nu au cum să înțeleagă, dar execută după sloganul ”ordinul nu se discută, se execută”. Această prostime a deceniului doi, al celui de-al treilea mileniu, seamănă ca două picături de apă cu reacția prostimii Evului Mediu, timp în care mulțimea era educată doar la școala bunului simț, atunci când acesta scăpa de interesele ținutului respectiv.

Ceea ce se întâmplă astăzi pe fondul ignoranței, imposturii, inculturii, are un efect multiplicat Evului Mediu de explozia tehnologiei, singura vinovată de felul în care lumea aleargă bezmetic, dezorientată, fără nici un punct de sprijin, atât cei care sunt urmăriți, cât și cei care urmăresc.

De fapt, asistăm la o fugă în cerc,  când cel urmărit este și urmăritor. Teroriștii fug după noi, noi fugim după teroriști, dar încă nu avem în clar cine din noi sunt teroriștii! Cu acest paradox s-a ajuns să fie simplificată viață.

În ceea ce privește încălzirea globală (dacă, într-adevăr, ea poartă vina schimbărilor climaterice din ultimii ani) suntem și mai neputincioși, atâta timp cât ne este dat să purtăm un război mult prea mare pentru noi, indiferent de progresul pe care industria militară l-a făcut la zi. Vedem cum cutremurele depășesc gradele de pe scara Richter, care anunță modificările de relief, astfel încât muntele devine vale, iar valea se transformă în munte. Asistăm la valuri sistematice de caniculă în regiunile tradiționale climei temperate, de exemplu, sau vedem  cum câmpiile se transformă în deșert. În această nouă provocare pericolul terorismului este unul de inițiere în arta supravieţuirii, în timp ce revolta Naturii ridiculizează dimensiunea omului, așezându-l în adevărata sa dimensiune la scară cosmică, scară la care dimensiunea Pământului are diametrul năsturelului de la cămașa de noapte.

Și, totuși, omul are ceea ce Natura nu posedă, fiind rece și oarbă. Omul are forța de a iubi, forță care îi permite să existe atât cât va exista și Pământul sau poate Universul.

ADI CRISTI