DULĂUL PREZIDENȚIAL

Când bate vântul afară ai ocazia să ți se răscolească întreaga curte și să găsești, de exemplu, lucruri considerate pierdute, de la care ți-ai luat gândul, ai lăsat uitarea să le acopere, cum mai sunt acoperite pasaje întregi din viața de zi cu zi.

O astfel de percepție nu este străină nimănui, chiar dacă locuim într-o casă înconjurată de curte sau într-un apartament de bloc în care în locul vântului poate să bată orice altceva, oferindu-ne același confort al redescoperirii. Unii își găsesc ciorapii, aruncați neglijent pe sub pat, plutind  în momentul inundației prilejuite de uitarea apei deschise la vecinul de la etajul superior. Alții reușesc să-și descopere prima scrisoare de dragoste, dosită în spatele unui tablou căzut pe parchet în urma producerii unui curent sălbatec și de neevitat de către un geam izbit de perete, când ușa a fost lăsată deschisă.

Astfel de forțe ale nimănui, ne asumate, sunt în măsură să te readucă în trecut, să te facă să retrăiești uitatele momente ale unor ani trecuți, cu aceeași duritate cu care șenilele unui tanc încearcă să strivească firul de iarbă.

Într-un astfel de cadru pregătit anume îl putem introduce pe Traian Băsescu cum se mai introduc piesele de lego, specifice unui anume segment de vârstă, de la un an și jumătate și până la poziția picioarelor înainte.

De ce Traian Băsescu și nu Klaus Iohannis sau Dacian Cioloș, Liviu Dragnea, Victor Ponta sau Călin Popescu Tăriceanu? Poate și pentru că în Traian Băsescu au reușit să se regăsească toți acei politicieni cu care ”președintele jucător” a intrat în contact frontal, cum mai intră un autobuz cu pasageri în parapetul de la marginea șoselei.

Poate cel mai  bine reușește să-l prindă (fără ca să-l surprindă) Andrei Pleșu, unul dintre combatanții cei mai de succes în meciurile directe cu președintele României din perioada 2004-2014. Gânditorul nu ezită să-și prelungească întrebarea și înspre omul care i-a marcat una din marile sale dezamăgiri. ”Cine e, de fapt, Traian Băsescu? Îi sînt aproape recunoscător că mă determină să-mi pun această întrebare şi să-mi reevaluez, retrospectiv, raportarea la portretul său politic. Voi începe prin a spune care este definiţia pe care eu o dau „caracterului”. A avea caracter e a nu încerca să falsifici realitatea, în funcţie de interesele tale imediate, sau de vanitatea ta ultragiată. Pe româneşte: să te abţii să minţi. Or „probele” pe care dl Traian Băsescu le aduce pentru a susţine descalificarea mea morală sînt minciuni aproape candide”.

Și tot Andrei Pleșu, ca un semn de quod erat demonstrandum în cazul ”Traian Băsescu” își publică la modul spectaculos demisia din funcția de consilier prezidenţial:

Domnule preşedinte,

Cînd am acceptat, în decembrie trecut, să vă fiu consilier, n-am avut decît o singură motivaţie: entuziasmul post-electoral. În plus, mi se părea că aveţi nevoie de sprijin şi că, pe un anumit segment, vi-l pot oferi. Nu rîvneam la un post, nu voiam să mă căpătuiesc, nu aveam ambiţii politice. Şi, fiţi sigur, nu eram nici în căutarea unui certificat de genialitate.

„Nu vreau să fiu cel care l-a închis pe Pleşu într-un birou!” – mi-aţi spus la începutul colaborării noastre, pentru a mă asigura că îmi voi putea păstra o marjă de libertate, necesară preocupărilor mele universitare.

După scena de aseară, mi-a devenit limpede că tindeţi spre mai mult: vreţi să mă închideţi într-o cazarmă. Nu de un consilier aveţi nevoie, ci de ceva între aghiotant şi ordonanţă. Nu am probleme de orgoliu. Dar n-am lucrat niciodată pe tonuri răstite şi ar fi caraghios să încep s-o fac la bătrîneţe. Sînt alcătuit în aşa fel, încît nu sînt eficient decît cînd lucrez cu plăcere, într-o atmosferă de cordialitate şi respect reciproc.

Vă rog, prin urmare, să luaţi notă de demisia mea. Regret şi vă doresc succes. Într-un anumit sens, şi Dvs. şi eu ieşim în pierdere: Dvs. pierdeţi un sprijin loial, eu pierd o iluzie. Nu mă îndoiesc că, prin remarcabilele Dvs. înzestrări, veţi reuşi. Vă previn, totuşi, că mai greu decît ceea ce aveţi de făcut pentru ţară este să găsiţi puterea şi fineţea sufletească de a vă lupta, autoritar, cu propriile Dvs. limite. Şi asta înainte de a fi năpădit de orgoliu şi de singurătate.

Cu stimă, A.Pleşu

Într-adevăr, scriitorul a atins coarda sensibilă a singurătății devastatoare a lui Traian Băsescu, singurătate care, astăzi, începe să facă ravagii, accentuate de hârâiala bățului printre gard ce nu poate lăsa în nepăsare dulăul prezidențial.

ADI CRISTI