SOLIDAR CU MANTAUA LUI LIICEANU

Încă mai este păstrat focul mocnind în mintea  celor care cred că doar ei au dreptate, doar ei dețin formula adevărului absolut, chiar și pentru că ei au această capacitate de a înțelege că, totuşi, adevărul absolut nu există sau, dacă există, nu-i ajută la nimic pe cei care operează cu valori ale concretului conjunctural.

În aceeași unitate de timp, în diferite ipostaze, viața ne oferă pasaje greu de ignorat, dar și greu de ținut minte, chiar dacă de ele depinde următorul pas înainte sau pasul pe care suntem astfel obligați să-l facem înapoi.

Gabriel Liiceanu ne-a demonstrat cât de parșivă poate fi ființa umană, mai ales dacă aceasta posedă arta retoricii, pusă în slujba nimicniciei. Să nu fiu înțeles greșit. Nu de puține ori am comentat derapajele filosofului pe tărâm social, mai ales că el ca individ, ca oase și carne și creier a demonstrat de câteva ori că este un inapt social, că are lumea sa pe care nu ezită să o fructifice la maxim, chiar dacă conceptul Humanitas pe fond nu-l ajută la nimic (dacă ar fi să ne inventariem noi, ceilalţi, așteptările).

Există și în partea noastră un mare pericol, în care suntem sortiți să cădem, atunci când riscăm această analiză, care ne-ar ajuta să aflăm dacă are sau nu are dreptate Gabriel Liiceanu ? Pe fond, fără nici o rezervă, trebuie să recunoaștem că are dreptate, așa cum dreptate au toți cei care au o ideea de promovat, de susținut, de apărat.   Și atunci, unde se despart apele? Unde se separă drumurile? Exact în punctul în care se încearcă transformarea unei idei personale într-o ideea de grup. Cu cât grupul se dorește a fi mai reprezentativ cu atât există un pericol mai mare de lipsă de reprezentativitate, de despărțire brutală de Gabriel Liicenau, cel care declară cu seninătate că el a fost la Bruxelles în calitate de cetățean. Ar fi fost surprinzător dacă autorul ”Declarației de iubire” sau a ”Apelului către lichele” recunoștea că a ajuns în Comisia LIBE din Parlamentul European ”dacă nu mi-aș fi simțit valorile democrației sever amenințate”. Nu putem să nu-i recunoaștem acest drept și această îngrijorare până în punctul în care dorește a fi considerat că reprezintă societatea civilă. Vax albina! – ar pune Hurmuz. Este ca și cum un simplu membru de partid ar reprezenta clasa politică. Oare nu este cam mult fie și pentru Gabriel Liiceanu? Dar de ce dorește domnia sa cu tot dinadinsul să aibă această reprezentare?! Evident că în debutul discursului să nu ezită să bage câteva elemente de maximă confuzie cel puțin pentru vesticii europeni, cei care sunt obișnuiți mai mult cu lucrurile clare, măsurabile, cuantificabile, decât cu jocurile de cuvinte, strălucitoare dar lipsite de corespondentul realității. Gabriel Liiceanu atacă în zona subtilităţilor frumoase și greu de contracarat: ”Am, ca și dvs, o profesiune dobândită, mai precis, sunt profesor de filosofie la Universitatea din București, sunt scriitor, conduc una dintre cele mai importante edituri de ştiinţe umaniste din România. Mai am o meserie, meseria pe care am dobândit-o din 1990, de la căderea comunismului: meseria de cetățean”. Măi să fie! Gabriel Liiceanu are și această meserie care, ca orice altă meserie, ar trebui să-i aducă un venit, căci nimeni nu muncește pe gratis sau, dacă o face, trece în rândul voluntarilor, continuatorii în capitalism a-i muncii patriotice din comunism, evident cu o altă filozofie, așteptare, productivitate. Deocamdată, ceea ce știm despre averea editorului (și mai ales despre provenienţa ei) nu ne dă nici pe spate și nici nu ne lasă să înțelegem că este un ”om părăsit”, cu afacerea aflată într-un echilibru instabil…după cum bat vânturile, după cum sunt vremurile. Desele excese de imagine pro-putere (fie că este vorba despre Traian Băsescu sau despre Klaus Iohannis) se poate vorbi prin grila descurcărețului.

Nu vreau să pătrund mai adânc de doi milimetri în epiderma filosofului, chiar și numai pentru că efectele benefice ale acupuncturii necesită cel puțin cinci – opt milimetri invaziune a acului în căutarea echilibrării energetice a organismului.

Mă declar solidar cu mantaua lui Gabriel Liiceanu atunci când spune ceea ce spune, pentru a mă despărții de el atunci când vrea să se înțeleagă că acesta este punctul de vedere al societății civile româneşti. Nu, doar așa gândeşte Gabriel Liiceanu. Nici nu ar putea să reprezinte pe altcineva decât pe el, în lipsa unui mandat, cât de cât de formal, dacă tot vorbim despre pericolele marilor confuzii și ambiguități.

ADI CRISTI