CA UN SELFI ÎN EVUL MEDIU

Liniștea, într-o lume agitată, dezmembrată de orgolii, nu poate fi decât o capcană. O încremenire a aerului înaintea furtunii. Nu avem garanția unei normalități, a binefacerilor tihnei întru odihnă, cu atât mai mult cu cât se simte ”de la o poștă”, nervul cum zvâcnește, săgetându-ne cu o durere de nesuportat. Afară a apărut Soarele, aerul devine din ce în ce mai cald, atmosfera este luminoasă și prietenoasă, chiar. Ar fi trebuit să fim optimiști, prietenoși, destinși, capabili să ascultăm cum zâmbetul ne escaladează colțurile gurii într-o clipă binefăcătoare și plină de relaxare.

Dacă așa ar fi trebuit să se întâmple teoretic, practic întâlnim o altfel de realitate, mult mai sângeroasă, mult mai haină, mult mai neprietenoasă. Unii ar crede că am greșit ușa. Că am intrat într-un altfel de spațiu decât în acel în care ar fi trebuit să ne întâlnim prelungirea mioritică a destinului nostru de a fi români până la capăt (de această dată capătul, nefiind obligatoriu să fie moartea).

Așadar, străini de cele ce se întâmplă printre noi, suntem pedepsiți să nu ținem cont de suferința noastră, de repercusiunile pe care doar noi suntem chemați să le suportăm, chiar dacă, în istorie, vom apărea la categoria ”pagube colaterale”.

Privind de jos în sus nu avem nici un motiv de îngrijorare, dacă ar fi să considerăm în continuare dezamăgirea celor mulți ca fiind o reacție firească a mulțimii, ignorând în continuare posibilitatea de a fi și altfel, șansa noastră de a ne deștepta, de ”a lua taurul de coarne” pentru a avea garanția că vom reuși de acum să-i stăpânim pe cei care vor să vorbească în numele nostru. Pentru a fi cât mai expliciți și mai simpli în exprimare, ne-am putea juca puțin de-a Caragiale, provocând mintea tulbure și înnăclăită a stimabililor: ”Da, primesc, să vorbească în numele nostru, dar să știm și noi ce spun, de ce spun ceea ce spun și de ce nu spun ceea ce nu spun încă”! Un avertisment astfel construit nu poate fi ignorat, cu atât mai mult cu cât el ar putea să țină locul ”mutării în plic”, motivul de la care să înceapă să se miște din nou munții sau apele cele mari să se tulbure. Deja nu mai vorbim, la acest nivel de conducători, de lideri politici ai unei națiuni, de modificări de agendă personală. O simplă rostire neglijentă (și nu mai mult, o virgulă uitată sau una pusă aiurea) poate afecta întregul său popor pe care îl reprezintă și față de care trebuie (sau ar trebui) să dea seamă.  Deja greșelile la acest nivel nu mai pot fi iertate, nu mai pot fi trecute cu vederea, nu mai pot fi scoase din calculul marilor prejudicii,pe care le generează, de regulă în termeni apocaliptici pentru țară și nicidecum pentru unul sau pe altul. Să ne amintim ce s-a ales din România, după pretinsa iminentă necesară privatizare cu orice preț, numai la stat să nu rămână întreprinderea (sic!). Totul s-a vândut pe un dolar sau pe te miri ce, ridicându-se la rang de axiomă afirmația că statul este cel mai prost administrator, în timp ce statele care pretindeau acest lucru nu le era ruine să și naționalizeze firmele private, când acestea dădeau semne de prăbușire (vezi cazul Renault în Franța!)

O astfel de optică poate fi întâlnită și în politică, nu doar în economie. În politică consecințele au demonstrat că pot fi mult mai grave, atâta timp cât, iată, se pare că voința poporului exprimată liber, prin vot, a fost falsificată de intervenția celor care au crezut să sunt mai puternici decât destinul lor de oameni mărunți, aroganți, fără frică de Dumnezeu, cu școala făcută la seral sau printre uraganele de pe oceanele lumii.

Avem de limpezit care dintre cele două realități poate fi recuperată și pusă pe calea cea dreaptă, atâta timp cât, astăzi, dacă ar fi să localizăm pe GPS care sunt coordonatele celor două realități vom avea surpriza sau ghinionul de a afla că nici una nu corespunde datelor care pot localiza timpul prezent.

Suntem în afara timpului ceea ce ne poate provoca o deșteptare pe cât de dureroasă, pe atât de greu de acceptat. Este ca și cum ne-am trezi cu smartphonul în mână în mijlocul Evului Mediu, încercând să ne facem un selfi cu castelanul care, la rândul său, nu știe din ce carte să ne ia.

ADI CRISTI