LCK

LCK nu este abrevierea unui nou drog, din categoria LSD. Este mai curând un nou derivat ce poate induce în realitate același efect anestezic pe care îl simțim în momentul când cineva ne tot plimbă prin fața ochilor tradiționalul pendul sau ceasornic de buzunar, cu lanț. În principal se vorbește despre lupta anticorupție, fără ca această luptă să fie denaturată în momentul în care cineva ridică de pe scaun o persoană și nu o instituție. Nu cred că mai avem astăzi curajul de a confunda persoana cu instituția. De a mai susține, sus și tare, că încă nu s-a născut acel cineva care ne poate înlocui, indiferent de funcția pe care o avem în societate.

Nimeni nu este de neînlocuit – vine astăzi să confirme ”dictatura valorii”. Tot timpul, în imediata noastră apropiere, va fi cineva mult mai valoros decât noi, mult mai deștept, mult mai motivat, chiar dacă acel cineva este, de regulă, învățăcelul în care am investit tot ceea ce am avut noi mai bun și mai profund, mai de substanță aleasă.

La început a fost Ion Iliescu, acest model de președinte de tranziție, de conductor pe înțelesul tuturor, atât cât a ținut entuziasmul eliberării, câștigării demnității de a redeveni oameni normali, liberi și stăpâni pe propriul nostru destin. De la el ni se trage. De la el am învățat despre dragostea de scaun, de acel scaun pentru care nu s-a născut altcineva să-l ocupe. Aerul rarefiat al funcției supreme în stat a fost din acel moment ”tentația care ne va ucide”, în cel din urmă, de această dată suprimarea fiind de natură morală, strivindu-ne pur și simplu tot ceea ce mai poate fi asimilat demnității umane. Din acest tip de putere toți care au urmat mai apoi au ieșit, în cele din urmă, goliți de conținut, fiind practic transformați în adevărate conducte, tuburi  – prin care nu a mai trecut și nu mai trece nimic, decât, poate ecoul vremurilor de altădată. Nu putem să nu observăm că tentația funcției prezidențiale s-a sălbăticit la maxim, pe timpul celor două mandate băsesciene, moment în care președintele și-a asumat puteri depline, declanșând cârdășia cu CCR, instituția statului care a confirmat că și Traian Băsescu este om, chiar dacă îndeplinește funcția de președinte, cu prerogative precis stipulate în Constituție. Dar, fiind și el om, are asemenea tuturor oamenilor, fel de fel de necesități, fiziologice, culturale, de recreare, ceea c a dus la nuanţarea funcție de la Cotroceni în aceea de ”președinte jucător”. Acest by pass, făcut funcției prezidențiale, a deschis apetitul spre o strălucitoare dictatură post-democrată, ceea ce a permis nașterea unei supraputeri, pe care acum artizanul ei nu mai vrea să o recunoască. Apariția trinomului inițial (Coldea-Kovesi-Stanciu sau altfel spus: SRI-DNA-ICCJ) a arătat de ce poate fi în stare o putere eșuată pe suprafața lucioasă a orgoliilor conducătorilor. Din acel moment, pe are Traian Băsescu nu mai vrea să-l recunoască, a început decapitarea democrației în România, subordonarea acesteia unui concept ce s-a dovedit a fi lipsit de conținut, acela al luptei împotriva corupției, atâta timp cât lupta în sine s-a dus prin încălcarea grosolană a legii.

Chiar dacă au existat momente în care Traian Băsescu și-a asumat-o pe LCK ca fiind creația lui, după ce a cerut ministrului Justiției de atunci, Monica Macovei, să-i dea lista cu cei mai tineri procurori din țară, găsind-o astfel la Sibiu pe fosta baschetbalistă Laura Codruța Kovesi, ne infestată de practicile sovietice ale procuraturii de tristă amintire (chiar dacă, s-a aflat mai apoi, a copilărit și a fost educată de un astfel de tată, fost procuror șef de la Sibiu pe timpul comuniștilor), astăzi Traian Băsescu se dezice de acest ”monstru”, amintind că opera sa poate fi asumată doar până în 2014, moment de la care întreaga responsabilitate a ceea ce a continuat să facă șefa DNA aparține președintelui Klaus Iohannis, cel care, într-adevăr, astăzi se arată a fi foarte mulțumit de activitatea DNA și a conducerii acesteia. Dar, iată cum și luptătorul pentru dreptate și integritate morală este strâns, se pare, de bărbăția fizică a speciei, deasupra capului său bâzâind de asemenea un dosar penal ce o privește pe soția sa, Carmen Iohannis, pentru tot felul de matrapazlâcuri găinărești ce au făcut-o să încalce legea penală, prin tot felul de falsuri și uz de falsuri, atunci când familia primarului Iohannis a prins gustul să se lanseze în afaceri imobiliare, după formula ”am dat meditații, după care ne-am cumpărat o casă, a închiriat-o și iar am dar meditații, pentru ca, mai apoi, din lipsă de copii, am tot cumpărat case pe care nu le-am ținut în părăsire, ci  le-am închiriat, familiilor fără case sau băncilor fără sedii”. O astfel de acțiune i-a adus pierderea unui proces civil, a casei pentru care Carmen Iohannis a folosit acte false pentru a-și demonstra interesul legitim ca proprietar al acesteia. În civil familia Iohannis pierde casa, dar procesul penal, care ar fi decurs din încheierea hotărârii în civil, prin care instanța de judecată constată falsul și uzul de fals, nu s-a mai pornit. A fost înghețat asemenea multor altor dosare în fișetul doamnei Laura Codruța Kovesi, dosare care tot ies la iveală când cineva scoate capul din cutie pentru a se lua de șefa DNA, (inclusiv atunci când a venit vorba din partea subalternilor acesteia).

Iată de ce, se pare că, președintele Klaus Iohannis, singurul în măsură să o demită pe LCK, se arată a fi foarte mulțumit de felul în care la DNA merg lucrurile. Doar el vede ceea ce nu există, în timp ce marea majoritate începe să se înghesuie în fața DNA pentru a cere Laurei Codruța Kovesi să respecte legea. Doar atât, pentru că un astfel de deziderat o va trimite acasă cu primul tren, căci despre mașină de serviciu, dotată cu bodyguard, nu mai poate fi vorba.

ADI CRISTI