SEMNĂTURA SUB CARE DEFILĂM

Fiecare crede că șansa lui este acum. Că el este îndreptățit ”să ia taurul de coarne” pentru ca să fie curtat de noroc, cum altădată curtezanele învățau pe neștiutori ce rol poate avea plăcerea trupească în societate.

Fiecare se crede cel mai bun sau dacă nu, atunci cel necesar conjuncturii de a-și pune semnătura nu doar peste treburile lui, cât mai ales peste nevoile și așteptările celorlalți. Semnătura a ajuns să fie bunul cel mai de preț, atunci când de ea depinde nu doar următorul pas, cât mai ales următoarea viață de urmat.  Avem nevoie de o anume aroganță, subtilă și elegantă, care să nu ne lase în mijlocul drumului, care să ne asigure că am traversat strada pe locurile special amenajate, astfel încât, exemplu care se așteaptă de la noi să fie unul, chiar dacă nu productiv, atunci cel puțin în litera și spiritul legii. Legea este plapuma sub care putem dormi fără griji, acoperișul sub care nu ne plouă, spațiul antiseptic, în are microbii nu ne atacă indiferent de cât de sensibili și de delicați suntem.

O astfel de abordare cuminte ne poate asigura demnitatea la cele mai sofisticate case de asigurări sociale, fără ca personalitatea noastră să aibă de suferit, fără ca abaterile de la ”disciplina de partid” să poată inflama scena politică a țării, ajunsă astăzi, trebuie să recunoaștem, mult prea încălzită, ”mult prea fierbinte”, de desele și prelungitele frecușuri, dedicate numelui trandafirului.

Suntem în continuare sclavii ”disciplinei de partid”, chiar și atunci când o astfel de reacție de stână ne aduce grave prejudicii de imagine, dar și de substanță, oferindu-ne dezmățului cinic întreaga noastră expertiză, în ceea ce ne recomandăm a fi profesioniști., Astfel, Liviu Dragnea, de exemplu, provoacă grave efecte asupra alăptării la sân a pruncilor născuți în anul debutului guvernării Mihai Tudose, așa cum, tot cu titlul de exemplu, autostrăzile aflate în construcție în România, la aceeași dată, sunt blestemate să le tot ”fugă pământul de sub asfalt”, cauzându-ne efectele perverse ale instabilității în toate cele ce sunt.

Evident că, într-o astfel de companie, ești obligat să te întrebi dacă ceea ce se întâmplă acum este un lucru firesc sau nu, dacă ceea ce se întâmplă acum cu noi este un lucru bun sau nu ?

La această a doua fază a întrebării răspunsurile nu fac altceva decât să ne împartă în buni și răi, astfel încât, invariabil, toţi cei care cred că ne este bine reprezintă minoritatea celor care au mai rămas (din acea majoritate a votului care contează) sunt adevărații beneficiari ai deciziei. Cu alte cuvinte, mult mai simple și mult mai înțelegătoare, se poate observa că dintr-un procent de 60% al învingătorilor în alegeri, de exemplu, sunt decantaţi în jur de 15-20% rămași să decidă în numele majorităţii, iar liderul de frunte al acestora, cum ar fi Liviu Dragnea, este în măsură să facă exact ceea ce-i doresc mușchii neuronilor săi, în ciuda modelului de luptător convins a lui Mihai Chirica sau a unui Cătălin Ivan, care au această îndrăzneală de a se opune curentului, primul din convingeri, al doilea fiind explicat de modelul lui Gică Contra, oricând gata să spună Nu, doar pentru că astfel mai poate să iasă în față.

Este mult mai ușor să te împotriveşti, fără ca să oferi o alternativă la ceea ce tu nu crezi că poate să aibă succes sau că este în opoziție cu demnitatea ta de om responsabil.

Avem astfel de ales între noi și restul sau între restul și noi, fără ca alegerea să țină cont de poziția celui de deasupra. Totul e să fim convinși că alegerea ne aparține așa cum și semnătura sub care defilăm ne aparține!

ADI CRISTI