24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne place sau nu, ne convine sau nu, pe harta geostrategică România are locul ei, așa cum, în ierarhia valorilor fiecare își cunoaște pătrățica, fără ca această acțiune să aibă un corespondent în a-ți cunoaște lungimea nasului. Este un teritoriu care nu are nimic în comun cu bunul simț, cu eleganța replicilor și, mai ales, cu știința diplomației, arta de a spune ceva de rău, fără ca să jignești persona astfel categorisită.
Eleganța atacurilor nu are nimic comun cu pasivitatea sau lipsa de fermitate, ci, din contra, de fiecare dată o astfel de replică este în măsură să miște munții din loc, să disloce masive de stâncă, doar pentru că, o anume exprimare neadecvată a reușit să prăbușească lumea peste noi.
Deja nu mai știm cine pe cine atacă, cine pe cine apără, cine sunt cei care ne conduc, cine sunt cei care se lasă conduși, care mai este rostul celorlalți rămași de izbeliște sau pur și simplu uitați în tribune, așa cum mai este uitată recuzita galeriilor, de la petarde la tobe, de la steaguri rupte la scaune dislocate.
Atâta dezordine și învălmășeală este în țară, că nu-ți mai rămâne loc de iluzoria clipă de ordine și disciplină fiind practic condamnat să nu mai faci un pas înainte, să te menții într-o stare comică, cu pasul ridicat, fără ca să mai ai timp, curaj, interes, să-l așezi în conturul următorului pas.
Rămânem astfel suspendați, cu mișcarea fracturată, ceea ce nu ne poate crea decât modificări profunde de interpretare, de comunicare, de apropouri greu de legat într-un șir firesc al continuității, al stabilității, fără de care nu mai înțelegem nimic din ceea ce am articulat. Este ca și cum o frază simplă am descompune-o în silabe și mai apoi sau instantaneu cu despărțirea în silabe, am rosti pe sărite silabele astfel scrise. Acest model de pseudo-comunicare l-am adoptat astăzi, când toți fură, de la politician la judecător, de la ales la alegător, de la procuror la jandarmi, de la țăran la intelectual, astfel încât, fiecare, în conformitate cu separarea puterilor în stat, începe să-l bănuiască și să-l cerceteze pe celălalt. Într-o astfel de tăvăleală, în văzul public, ceea ce nu se mai vede, ceea ce nu se mai simte este chiar țara în care a fost sau nu un regim democratic, o stare de respect față de lege și un cadru legislativ în care se putea discerne între cel care greșește și cel care respectă legea, între cel care nu știe și cel care” o face pe-a prostul”, ar pentru a trece puntea. Într-o astfel de țară existăm toți de o potrivă, așa cum existăm și separați, cei care respectă legea și cei care o încalcă cu bună-știință, căci, ce altceva fac cei care se consideră deasupra legii? Ce altceva fac acei procurori care nu numai că încalcă articole întregi din Codul de Procedură Penală, dar își permit chiar să aibă interpretări proprii, să se considere Dumnezeii cercetării penale, după cum le vor mușchii, căci despre neuroni, în cazul acestora, nu poate fi vorba. Și, astfel au apărut sub faldurile rochiei Laurei Codruța Kovesi, Negulescu, Uncheșelu, et.comp., ciudățenii umane care, la o simplă analiză sintactică și morfologică, prezintă vagi urme de inteligență naturală. Dacă la numărătoarea cu ajutorul căreia încercăm să realizăm un grup (cât de cât compatibil), îl mai adăugăm și pe Augustin Lazăr, Procurorul General al României, constatând că așa cum e sacul, tot așa e și peticul, vom avea cel puțin pe zona Ministerului Public, adevărata imagine a incompetenței crase, valorizată doar de nevoia de a sluji cu orice preț altfel de interese decât acelea care decurg din lege.
Arbitrariul care încearcă să substituie articolul și spiritul legii este cel mai instabil ingredient al luptei împotriva corupției, de exemplu, corupție care există fizic în aproape toate birourile în care există salariați ai statului, indiferent dacă în fișa postului acestora este prevăzută producerea de bunuri sau apărarea acestora. Paradoxal nu mare corupție ne omoară, cât mai ales continuitatea, stabilitatea în hoție și furtișaguri, considerate a fi ca parte integrantă din ADN-ul poporului. Și ce dacă îi dăm și lui Gigel un leu în plus, pentru că ne-a șters parbrizul sau pentru că ne-a deschis ușa la mașină?…Lasă că e și el om!” Doar că, nu s-ar întâmpla nimic catastrofic dacă cel care ”îi dă un leu lui Gigel” nu crede că este de datoria lui să ia o sută de lei pentru acel nenorocit de leu, căci dacă nu ar fi fost el, nici Gigel nu ar fi câștigat leul mult comentat.
ADI CRISTI
