DONAȚII DE BUN SIMȚ PENTRU KELEMEN HUNOR

O astfel de mojicie nu avea cum să treacă neobservată/necomentată. Aroganța cu care minoritatea maghiară (mă refer la oamenii ei politici) se amestecă nepermis de agresiv în treburile interne ale cetățenilor români, devine demnă de a fi pedepsită. De 28 de ani ni se servește acea explicație, de prost gust, prin care oamenii politici maghiari încearcă să-și motiveze derapajele promisiunilor electorale, tocmai pentru a reuși să adune (cred ei) acele șase, șapte procente ale etnicilor unguri de cetățenie română, să reușească și ei să fie un glas în Parlamentul României. Această mișcare, de genul bodicecului la mantinela jocului de hochei a fost îngăduită de poporul român, care, chiar dacă nu a votat pe politicianul maghiar la modul direct, a închis ochii în astfel de cazuri în care modelul cultural maghiar intra în coliziune frontală cu sentimentele curate ale patriotismului național românesc, puse în evidență prin antiteza creată de istorie între sărbătoarea românilor și comemorarea ungurilor, atâta timp cât la ceea ce sărbătorim noi, ei aprind lumânările și invers. Dar, ceea ce nu au înțeles politicienii lui Kelemen Hunor ține mai mult de bun simț, de regulile minime ale convieţuirii pașnice, respectul fără de care nimic nu se poate construi, mai ales că ”discriminarea pozitivă” nu este o reglă, dar nici o slăbiciune nu este, ea ar trebui înțeleasă ca fiind un gest de bunăvoință a majorității față de minoritate. ”Lasă, să simtă și ei că nu sunt ai nimănui!”  Se pare că această atitudine de îngăduință a fost înțeleasă greșit de alde Hunor et. comp. Tokes, uitând să constate că doar ”proștii de români” mai au această clemență și îngăduință, pornite nu din mila poporului față de cel neajutorat, ci din gestul firesc și necesar unei bune înțelegeri între toți cetățenii români, indiferent de naționalitate, de moștenirea culturală a tuturor celor car trăiesc pe acest pământ românesc. Să nu se uite acest dat ce nu poate fi negociat. Pământul este românesc 100% și  nu așa cum încearcă ungurii să vorbească neîntrebați, că ”ar fi mai degrabă pământ unguresc…” Insistența cu care oamenii lui Hunor încearcă să vorbească despre pământul lor transilvan, despre autonomia pe criterii etnice, vine să ne confirme că de la astfel de obraznici ne putem aștepta la orice, evident din gama lucrurilor rele. Față de aceste atacuri constante, posibile doar pe slăbiciunile noastre, de a-i lăsa și pe ei să se bucure, cel puțin la nivel iluzoriu, de vise deșarte, să-și înfăptuiască dorințele doar prin scandări și manifestări în piețele publice, ar trebui să închidem robinetul îngăduinței, să nu mai fim ”un exemplu de urmat de Europa toleranței și a modului în care gestionăm problema explozivă a minorităților conlocuitoare. Să nu ne mai arate cu degetul liderii Europei ca fiind un exemplu pozitiv, care știe să gestioneze această spinoasă problemă, atât de explozivă în Italia, Spania, Belgia sau chiar Croația. ”Uitați-vă la români și luați notițe! – ar striga, peste masă, Angela Merkel, atunci când pe agenda de lucru a UE apare problema atenuării asperităților datorare regimului foarte instabil al drepturilor minorităților conlocuitoare, începând de la naționalismul sălbatic al Catatoniei și Tării Bascilor și continuând cu eșuatele republici autonome din nordul Italiei. La noi, maghiarimea lui Laszlo Tokes și a lui Kelemen Hunor este ținută sub revolta mocnită a românilor din Ardeal, cei care continuă să fie eroii națiunii române, printr-o strângere de dinți incredibilă, printr-o suferință asumată de ”a fi străini în țara lor!” Și poate această tăcere a fost greșit interpretată de Kelemen Hunor atunci când a venit vorba de centenarul Marii Unirii de la 1 decembrie 1918. Neinspirată a fost pentru poporul român îngăduitor remarca lipsită de eleganță și de adevăr, dar mai ales detașarea de spiritul marii sărbători a românilor care acum o sută de ani și-au văzut visul cu ochii, și-au văzut țara în întregimea ei, așa cum de-a lungul vieții fiecare român mai are ocazia să-și vadă adunată la aceeași masă întreaga sa familie. ”O mie de ani în Ardeal, o sută în România” a fost mesajul transmis de minoritatea maghiară de cetățenie română la marea sărbătoare a aducerii României acasă.  Atenționarea cu ”o mie de ani în Ardeal” este un adevăr strecurat în aceeași tehnică a iredentismului maghiar, cu care am fost otrăviți din momentul în care ungurii, cu mânuța lor au semnat la Trianon ”întoarcerea Transilvaniei la trupul României Mari”. Într-adevăr ungurii au venit în România în secolul al XI-lea. Niciodată nu am negat acest adevăr, doar că, de peste 2000 de ani Ardealul de astăzi a fost locuit, atâta timp cât pe aceste teritorii a exista Tracia, una dintre cele mai mari țării ce cuprindea aproape întreaga Europă de azi.

Noi invităm doar pe români și pe prietenii lor să se bucure de Centenarul Marii Uniri, fără a  fi haini cu această pretenție față de cei care au batjocorit profund popor care le-a dat și casă și masă și aer de respirat. Putem vorbi aici de acel bun simț pe care unele popoare, nu doar un individ, dovedesc că nu îl au. Poate de aceea la Ambasada Ungariei la București s-a deschis o listă de subscripții a donatorilor de bun simț pentru Kelemen Hunor. Să fie primit, dar  nu știm dacă îi va ajuta la ceva, atâta timp cât aceste donații se fac doar în limba română!

ADI CRISTI