24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Depuricarea se realiza cel mai bine, pe timpul în care Doru Dinu Glăvan transmitea pe undele radioului Reșița mărețele realizări ale comunismului multilateral dezvoltat, cu pompa de flit. Ia, flit de aici! – măi purice sau măi păduche și du-te de te omoară! – ar striga cineva plictisit de atâta ciorovăială, doar pentru a rămâne în funcție, chiar dacă funcția de mult l-a dat peste cap, cum doar Irma a mai reușit să bage oceanul în casă.
Ieri am încercat să povestim despre incapacitatea lui DDG de a termina o facultate, chiar dacă a mințit că o are, atunci când a fost somat să se prezinte cu actele de studii pe masă. La o primă solicitare, actualul președinte de onoare al UZPR, prof.univ.dr. Mihai Miron a încercat să garanteze pentru el, spunând că a văzut un astfel de act. Mai târziu, după ce DDG l-a dat afară din funcția de Senior Ordinului Ziariștilor al UZPR, ne-a mărturisit că a mințit, pentru a detensiona încordarea instalată în Consiliului Director. Constatăm acum, ca niște tâmpiți, că am fost conduși aproape două mandate de un licean cu studiile terminate la seral, fără ca această formă de învățământ (seralul) să fie un handicap, ci, din contra, am putea să apreciem efortul celui care ziua muncea și noaptea învăța. Statutul UZPR nu permite însă membrilor săi să nu aibă studii superioare decât dacă ar avea notorietatea lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, dar nicidecum de talia firavă, de efemeridă, a lui Doru Dinu Glăvan. Este ca și cum în fruntea obștii jurnaliștilor, a acelor ”câini de pază ai societății”, ar sta un Chihuahua, un DDG caricaturizat sau chiar metamorfozat într-o mâță (fie ea și desprinsă din cântecul ”la popa la poartă / stă o mâță moartă) pe care acum tot încercăm să o aruncăm dintr-o curte în alta.
Au fost momente în care am avut încredere în energia lui Doru Dinu Glăvan. L-am sprijinit și am încercat să fiu un umăr pe care să se poată sprijini. Am evitat să accentuez nervozitățile pe care acesta nu ezita să le provoace în jurul său, fiind practic tot timpul într-un război cu sine și mai puțin cu cei din preajma sa. Dorea să facă totul singur. Dorea să se vorbească numai despre el. El era EL. Cel care decide. Cel care alege pe cei de lângă el. El a încercat să fie și Consiliul Director, dar și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Atunci și-a dat seama că el se conduce de fapt pe sine, că el este EL și în afara lui nu mai există nimic. Din acel moment a început să greșească vizibil și fundamental, în primul rând față de cei cu care ar fi trebuit să lucreze. Dacă ar fi respectat statutul organizației, așa mutilat cu a ajuns să fie el astăzi, ar fi greșit mai puțin! De la Iași îl vedeam ca pe un om care nu are nici o clipă de odihnă. Care nu are nici casă și nici masă, are doar UZPR. Și, totuși, am vrut să-l ajut. Am vrut să-i mai dau, cu umilele mele forțe, un motiv de bucurie, propunându-l Universității Apollonia din Iași (unde sunt cadru didactic) pentru a fi onorat cu titlul de Doctor Honoris Causa. Era președintele Uniunii Ziariștilor din România, iar uniunea avea nevoie de astfel de recunoaşteri a liderilor ei, pentru a-i spori vizibilitatea. Atunci, în 2015 (dacă îmi aduc bine aminte) nu se vorbea despre izvorul tămăduirii pensionarilor cu indemnizația care mai aducea la bugetul jurnalistului pensionat încă o jumătate de pensie, astfel încât nu se vorbea despre invazia de oameni care aveau dreptul la această recunoaștere a activității lor de utilitate publică.
Când ar fi trebuit să pună pe masă actele de studii superioare, a făcut un pas înapoi! Nu a avut de unde să scoată o diplomă de studii superioare. A fost nevoit să se predea și să recunoască că ar fi bine să mergem mai departe, așa cum suntem, vorba lui Marin Sorescu din ”Singuri printre poeți” citând astfel din parodia ”De of și de aoleu”, la un poem semnat de Miron Radu Paraschivescu: ”…Da’ acum am rămas bleg, / Amărât şi plin de jeg, / Ca nărojii ăi mai mari: / Nici gagică, nici piştari! ”
Retragerea lui DDG din fața unei astfel de provocări pentru egoul său a fost doar din calea titlului academic, în rest nu s-a dat bătut în atingerea culmilor cunoașterii, punând Uniunea pe plan secund, activându-și o ferocitate greu de imaginat. Iată ce spune un cunoscător al biografiei lui Doru Dinu Glăvan: ”DDG se împăunează cu tot felul de diplome ridicole primite de la prieteni pe la festivități familiale. Îi place, și povestește mereu, cum la o reuniune la care participau câțiva academicieni, a fost mai aplaudat decât toți la un loc pentru că se numea DDG (sic !). Îi place să se învârtă între profesori universitari și literați, între intelectuali rasați și oameni de cultură când el și-a terminat cu greu liceul la seral, la ani buni după colegii de clasă de la cursurile de zi. (Nu este rușinos să fi terminat liceul la seral, rușinos pentru un ”telectual”, ce nu a mai reușit să ajungă ”intelectual”, este că s-a oprit cu școala doar la învățământul mediu). Mai mult, dă vina pe fostul sistem pentru că ar fi fost oprit, privat, împiedicat de comuniști (pe care i-a cântat și slăvit radiodifuzat) să urmeze o facultate fără să spună că n-a fost în stare, și nici acum nu e, să treacă testul la scris în limba română. (Nu cred că este rușinos să recunoşti că atât te-a putut ajuta capul. Rușinos este să minți, să furi, să te dai altcineva decât cel care ești, precum recunoaște și Vanghelie ”care este!”) Titulatura pe care a avut-o (încep să cred ilegal), de președinte al UZPR, i-a făcut pe unii să nu bănuiască faptul că au în față un sfertodoct fără școală”.
Un om care își asumă în acest mod educația nu poate să fie conducător decât, poate, la Reșița, făcând ca această apreciere să sudeze legătura puternică dintre clasa muncitoare reșițeană și turnătorii (nu de metal topit) de șoapte securizate (în sensul, evident, al protecției și nicidecum al obiectului activității CNSAS!
Nu vă împrăștiați! Stați grupați să nu pierdeți ceea ce nu poate fi pierdut. Urmează servirea gulașului astfel pregătit pentru toți prietenii din Ardeal ai lui DDG, dar și pentru fețele bisericești care i-au dat o cantitate industrială de mir, întru alungarea diavolului din gesturile sărmanului posedat. Este evident că nu diavolul îl posedă. S-ar putea ca ambiția, ipocrizia, dar mai ales lipsa de măsură să-i zădărnicească neuronii într-o răzbunare greu de suportat. Are omul vedenii, iar vedeniile (nici măcar ele) nu-l mai recunosc pe cel care a fost DDG! Cum a fost, nu mai este?! Stați grupați și veți afla!
ADI CRISTI
