O VIAȚĂ DE OM

Din nou stăm înghesuiți în sinele nostru, încercând ”să privim lucrurile din interior”. Cel puțin această impresie o purtăm de zgardă asemenea unui animal de companie, câine sau găină, arici sau porc de Guineea. Suntem mult prea comozi pentru a privi în afară, acolo unde există o realitate mult mai dinamică, mult mai severă, mult mai periculoasă de pe urma căreia vom avea doar de pierdut. Starea noastră de super activitate din interiorul obsesiilor noastre este diametral opusă cu împietrirea în proiectul lumii, acela prin care suntem din ce în ce mai atacați, mai dizolvați chiar în răbufnirile calamităților naturale, dar și ale calamităților umane, ambele atacând fibra existenței omenirii în acest Univers, fără a se mai discuta despre hilara dispariție a vieții pe pământ. Deja datele ne duc de mână în zona mult mai fierbinte a distrugerii întregii galaxii căreia îi aparținem, fără a mai avea puterea și poate interesul de a ne mai raporta la ce anume din Univers se va salva, ce anume va rezista furiei, care ne scoate din case, dar și din sărite. Cum adică să fie sfârșitul lumii pentru noi?  Cum e să fim noi cei care sting lumina pe această Planetă? Se poate întâmpla acest fenomen pe care îl consideram a fi de lungă durată, dincolo de moartea multor altor generații care ne vor urma la administrarea Pământului? Și ce dacă ne mai bat pe ceafă uraganele, din ce în ce mai vijelioase, din ce în ce mai dese, din ce în ce mai nimicitoare? Lasă să se simtă și ele bine. Un vânt mai puternic, fie el și de 300km/h, nu poate să ne culce la pământ. Avem în spatele nostru 4,5 miliarde de ani de când ne ținem tălpile înfipte în Pământ și nu ne speriem noi de un astfel de vânticel reprezentat la scara evoluției Pământului, care, trebuie să recunoaştem, ne mai poate trimite în adăposturile atomice, construite după ultimele calcule științifice să rezistăm, să nu se întâmple nimic rău cu viața pe singura planetă a sistemului nostru care întreține existența lui ”a fi” în termenii cei mai prietenoși.

Dincolo de ferestrele nepăsării există un anume interes mult mai opac decât orice geam opac, în spatele căruia stăm noi, cei de azi, cei care aparent suntem condamnați a fi ultimii, capătul de șir, stația terminus a vieții.

Faptul că preferăm (sau pur și simplu nu avem o altă știință) să rămânem ascunși sub paturile precauției, să așteptăm să se întâmple (asemenea destinului implacabil), cea ce ni se pare nouă că se va întâmpla, dar nu din veste, ci pur și simplu din intuiția care nu ne-a părăsit niciodată, (fiind de fapt una din componentele de bază ale ADN-ului nostru, care ne diferențiază de celelalte popoare) este deja un semn de slăbiciune, o fugă de responsabilităţi, o atitudine care, de asemenea, ne definește politica lui ”particip, dar fără ca să mă bag”.

Dincolo de pervazul nostru se întâmplă lucruri mult mai periculoase decât atacurile teroriste din Somalia sau celelalte înjunghieri de cuțit pe străzile lumii civilizate. Vedem cu Stat Islamic ”moare dar nu se predă”, astfel încât în locul slujbelor de îngropăciune suntem obligați să cântăm imnurile închinate unor noi morți nevinovați.  În partea de Răsărit a lumii, lângă țara lui Soare Răsare, există un fanatic bolnav de dictatură, care se joacă cu bomba atomică sau cu bomba cu neutroni, de parcă ar fi oligofrenul scăpat de la Spitalul de Nebuni al Lumii, călare pe bomba care poate să distrugă întreaga planetă, fără a mai aștepta sfârșitul natural al lumii, după principiul lucrului care are un început, are și un sfârșit.

Să privim și înspre SUA, țară ce a hrănit la pieptul ei, în decursul istoriei, pe acești crocodili, pe vremea în care erau pui, vezi: Afganistanul, Irak, Siria, Africa, Iran,  pentru ca astăzi ”luându-li-se mâncarea” au ajuns să atace lumea civilizată, singura în care au mirosit că există salvarea lor de la foame, mai ales prezervarea gustului dulceag și fără griji al Puterii.

Noi suntem perfecți! NU ne doare capul de butonul roșu. Pentru noi bomba atomică este reacția lui Klaus Iohannis la viața de zi cu zi în care anumiți indivizi nu-și regăsesc interesele, de altfel meschine și pline de mărunțișul strâns după o zi de muncă, este adevărat la colțul străzilor, pe acolo pe unde trece multă lume. Aceasta este politica noastră. Acestea sunt grijile noastre. Dacă avem norocul să nu mai trăim mult putem să spunem, fără a greși, că stilul acesta de a nu ne implica poate s dureze o viață de om.

ADI CRISTI