IARNA PE…ROMÂNIA

Dacă anul acesta am fi avut vară, ei bine, de astăzi aceasta se termină. Până aici i-a fost verii să respire. Ploile și temperaturile căzute încep să cucerească țara, de la vest spre est. Cu toate că suntem la fel de bulversați, la fel de contrariați de întrebarea iscoditoare, Dar unde este toamna?, așa cum ne-am întrebat: Dar unde este iarna ? Dar unde este primăvara? Dar unde este vara? Astăzi așteptăm să vină…cine va veni! În ordinea anotimpurilor, așteptăm să dăm nas în nas cu iarna grăbită, un fel de toamnă altoită cu primele căderi de zăpadă, dar nu  la munte, unde a nins de prin iulie, ci pur și simplu la șes, la câmpie. Plouă cu coduri portocalii și galbene, fără a acestea să ne mai sperie, să ne mai înspăimânte. Pur și simplu le luăm în calcul, așa cum orice informație care contează trebuie procesată și ținut cont de ea. Dacă în trecut eram în stare să ne anulăm acțiunile funcție de buletinul meteo, funcție de căderile masive de ploaie, zăpadă sau chiar de frigurile clasificate ca fiind geruri de crapă pietrele, acum informația ne face doar să fim conștienți că va ploua, va ninge, va fi ger, astfel încât să fim prevăzători că afară nu este de glumit cu vremea, dar nu vremea este aceea care ne scrie agenda zilei.

Vom începe o nouă iarnă. De regulă, acest anotimp ne-a scos din case, pe vremea în care singura sursă de încălzire era ”mai pune o pătură pe tine”. Frigul și lipsurile, se poate spune metaforic, a făcut revoluția la români. A scos oamenii din case, învățându-i să se deștepte, să-și ceară drepturile scrise în declaraţia drepturilor și libertăților cetățenești. Iarna a rămas pentru români anotimpul care ne arată cât de nepregătiți reușim să fim, noi ca autoritate publică, chiar și atunci când, ca probă de foc, organizăm în debutul anotimpului parada mijloacelor auto pregătite pentru lupta cu înzăpezirea tării. Se știe de mult că iarna ninge, că iarna bate crivățul, că iarna este ger de -30 grade Celsius. Știm deja că iarna se moare pe străzi, după ce oamenii se uită singuri pe străzi, în miezul frigului, cum alții uită să mai meargă acasă, de această dată pur și simplu pentru că nu mai au casă, nu mai au unde să meargă. Acești nefericiți, inadaptați la ritmul și la noile condiții ale lui ”descurcă-te singur”, sunt victimele care conferă dramatismul și tragicul anotimpului, fundamentând chiar și o anume furie socială, pe motivul ”uită-te și aceștia care se numesc numai ei, stat social”., chiar dacă pe timpul guvernării lor mor oamenii cu zile, pentru simplu motiv că nefericiții nu au reușit să se racordeze la noile ritmuri ale economiei de piață, din capitalism. Am venit dintr-un socialism sălbatic și am nimerit într-un capitalism la fel de sălbatic. Înainte omul nu și-a aparținut niciodată, în timp ce astăzi omul nu mai este ajutat de nimeni, fiind pur și simplu lăsat la voia întâmplării. Hazardul a devenit suveran și hotărâtor, fără ca bunătatea, bunul simț și  compasiunea să fie pilonii pe care omenia să poată fi fundația necesară construirii grijii societății față de om, indiferent de capacitatea fiecăruia de a reuși să-și gestioneze viața în termenii unui nivel de trai, care să-i impună demnitatea condiției umane.

Iarna a ajuns să fie astăzi o piază rea. Un gând plecat în întunericul vremurilor, acolo unde George Coșbuc, de exemplu a reușit să-i scoată în evidență frumuseţile necesare a fi din nou descoperite și puse în valoare, dincolo de frigul și căderile masive de zăpadă, de viscolul care ucide și ne izolează. Iarna are și partea sa magică, mirifică, de poveste. Este timpul să ne aducem aminte de ea, de frumusețile ei:

”A-nceput de ieri să cadă  Câte-un fulg, acum a stat, / Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă / Peste sat. // Nu e soare, dar e bine, / Şi pe râu e numai fum. / Vântu-i liniştit acum, / Dar năvalnic vuiet vine / De pe drum. // Sunt copii. Cu multe sănii, / De pe coastă vin ţipând / Şi se-mping şi sar râzând; / Prin zăpadă fac mătănii; / Vrând-nevrând. // Gură fac ca roata morii; / Şi de-a valma se pornesc, / Cum prin gard se gâlcevesc / Vrăbii gureşe, când norii / Ploi vestesc. // Cei mai mari acum, din sfadă, / Stau pe-ncăierate puşi; / Cei mai mici, de foame-aduşi, / Se scâncesc şi plâng grămadă / Pe la uşi. // Colo-n colţ acum răsare / Un copil, al nu ştiu cui, / Largi de-un cot sunt paşii lui, / Iar el mic, căci pe cărare / Parcă nu-i. //
Haina-i măturând pământul / Şi-o târăşte-abia, abia: / Cinci ca el încap în ea, / Să mai bată, soro, vântul / Dac-o vrea! // El e sol precum se vede, / Mă-sa l-a trimis în sat, / Vezi de-aceea-i încruntat, / Şi s-avântă, şi se crede / Că-i bărbat; // Cade-n brânci şi se ridică / Dând pe ceafă puţintel / Toată lâna unui miel: / O căciulă mai voinică / Decât el. // Şi tot vine, tot înoată, / Dar deodată cu ochi vii, / Stă pe loc – să mi te ţii! / Colo, zgomotoasa gloată, / De copii! // El degrabă-n jur chiteşte / Vrun ocol, căci e pierdut, / Dar copiii l-au văzut! / Toată ceata năvăleşte / Pe-ntrecut. // – „Uite-i, mă, căciula, frate, Mare cât o zi de post / -Aoleu, ce urs mi-a fost! / Au sub dânsa şapte sate / Adăpost! // Unii-l iau grăbit la vale, / Alţii-n glumă parte-i ţin / – Uite-i, fără pic de vin / S-au jurat să-mbete-n cale / Pe creştin! // Vine-o babă-ncet pe stradă / În cojocul rupt al ei / Şi încins cu sfori de tei. / Stă pe loc acum să vadă / Şi ea ce-i. //
S-oţărăşte rău bătrâna / Pentru micul Barba-cot. / – „Aţi înnebunit de tot – / Puiul mamii, dă-mi tu mâna / Să te scot!// Cică vrei să stingi cu paie / Focul când e-n clăi cu fân, / Şi-apoi zici că eşti român! / Biata bab-a-ntrat în laie / La stăpân. // Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară / Şi-o petrec cu chiu cu vai, / Şi se ţin de dânsa scai, / Plină-i strâmta ulicioară / De alai. // Nu e chip să-i faci cu buna / Să-şi păzească drumul lor! / Râd şi sar într-un picior, / Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna / Mai cu zor. // Baba şi-a uitat învăţul: / Bate,-njură, dă din mâini: / – „Dracilor, sunteţi păgâni? / Maica mea! Să stai cu băţul / Ca la câini! // Şi cu băţul se-nvârteşte / Ca să-şi facă-n jur ocol; / Dar abia e locul gol, / Şi mulţimea năvăleşte / Iarăşi stol. // Astfel tabăra se duce / Lălăind în chip avan: / Baba-n mijloc, căpitan, / Scuipă-n sân şi face cruce / De Satan. // Ba se răscolesc şi câinii / De prin curţi, şi sar la ei. / Pe la garduri ies femei, / Se urnesc miraţi  bătrânii / Din bordei. // – „Ce-i pe drum atâta gură? / – „Nu-i nimic. Copii ştrengari. / – „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari, / Parcă trece-adunătură / De tătari!”

Iarna pe uliță ar trebui să fie astăzi Iarna pe România, fiind astfel un pas important făcut în direcția salvării anotimpului și a sensibilității noastre la frumos.

ADI CRISTI