NIȘTE NIMICURI, NIMIC ALTCEVA

A plecat și Stela Popescu, ”dând colțul” acestei lumi, din ce în ce mai haină și mai lipsită de decență. Suntem hăituiți pentru că, la rândul nostru, hăituim. Nu mai avem liniște, nu mai avem respect, nu mai avem acel sentiment de solidaritate față de semenul nostru. Doar în astfel de momente în care în ultimul timp am schimbat tăcerea și pioșenia cu aplauze, în semn de prețuire. Este bine, este rău, este din suflet, este o nouă modă (pe care încercăm să o înfiem, să ne-o facem reflex al durerii, al despărțirii) sau pur și simplu noi ne-am adaptat la acel nesfârşit șir de aplauze, pe care nu am reușit să le oferim celui plecat, atâta timp cât el a fost în viață, lângă noi, mult prea preocupați atunci de cu totul altceva decât de prețuirea necesară, astăzi ieșită la suprafață ca fiind acea Cenușăreasă ținută în mizeria existențială a vremurilor.

În timp ce trăim nu mai reușim să ne structurăm agenda zilei după o scară a valorilor, a ceea ce este important pentru noi, acceptând să fim prada frivolității, intereselor meschine, scandalului spectaculos, spectacolului scandalos. Ajungem astfel să uităm de ceea ce este mai important pentru noi în această viață trecătoare, scurtă, oricât de mulți ani ar aduna, prin bunăvoința lui Dumnezeu și, mai ales, prin motivația pe care viața ne-o dă.

Ne trezim încă o dată ”aruncați în aer”, prinși pe picior greșit, furați de moarte pe când ne pregăteam să mai scriem o pagină din viața noastră, fie pentru că ne-a lovit un infarct, ne-a lovit un păcătos de AVC sau cine mai știe ce prăpastie căscată sub pașii noștri ne mai poate înghiții, fie pentru că nu am fost atenți la furia din jurul nostru care ne tot scaldă uneori picioarele, alteori înghițindu-ne cu totul.

Suntem, trebuie să recunoaștem și să ne asumăm acest adevăr, prada sigură a nesăbuinței noastre și a semenilor noștri, atunci când uităm că avem o singură viață, o singură datorie de a ne-o trăi în demnitate și respect, cu dragoste de oameni și mai ales cu fireasca și, în același timp, măreața responsabilitate care trebuie să ne așeze în istorie mai vizibil decât sunt așezați anonimii, oamenii fără identitate.

Prea multă agitație, prea multă furtună, prea multă răutate se scurge de zeci de ani buni pe străzile țării, în piețele publice al țării, dar mai ales prin sufletele noastre, cei care încă mai rezistăm să privim ceea ce există în jurul nostru. Doar să privim, căci de câte ori încercăm să răspundem prezent verbului ”a fi”, tot de atâtea ori suntem nevoiți să aplaudăm pe unul dintre noi, mult ai firav sau mult mai neatent cu felul în care viața ni se rostogolește prin palme.

Ar trebui să luăm aminte la ”decimarea” valorilor scenei românești, din ultimii ani (de exemplu) și să ne oprim din huiduieli și tot felul de ”drepturi de a demonstra” în numele, paradoxal a libertății de exprimare și să ne întrebăm în tăcere, doar prin semne, fără cuvinte, ”Ce se întâmplă cu noi?”  Cu noi nu se întâmplă nimic, pentru că nimicul care rezultă din zbaterea noastră este măsura valorii care ne reprezintă. Suntem oameni de nimic, suntem conducători de nimic, suntem astfel prinși în caruselul ce ne poartă nenorocirile și blestemele de a fi mai sadici și ai răi decât avem noi știință că au fost călăii Evului Mediu. Pentru toate dezastrele, pentru toate pierderile irecuperabile suntem de vină noi toți, indiferent dacă lucrăm sau nu la stat, indiferent dacă în ”fișa postului” avem și această responsabilitate de a fi la dispoziția poporului, de a da o șansă în plus poporului de a trăi puțin mai bine decât a făcut-o ieri.

Noi, cei mulți, ieșiți din masa amorfă de cetățeni, cu dreptul de a alege, de a vota, suntem vinovații principali pentru că ne mor valorile, umilite cu bani cât să le ajungă pentru supraviețuire, fără ca să le mai ajungă nici măcar pentru înmormântare. Noroc că guvernanții ne-au dat bani  atâți cât să mulțumească Pompele Funebre cu singura înmormântare a noastră pe această lume.

Ar trebui ca în astfel de momente de tristețe, provocate de conducerea pe ultimul drum a unei valori autentice, să ne vină mintea cea de pe urmă și să ne trezim la realitate, să ne dăm seama că nu mai avem voie să participăm la această decimare în masă și să ne asumăm fiecare responsabilitatea de a alege în cunoștință de cauză pe cei de care avem cu adevărat nevoie și nu tot felul de teleormăneni și dâmbovițeni, tot felul de șogori, care mai de care mai bine văzuți, nu spun unde, dar nicicum în aria lor de competență. Niște nimeni nu pot să ne ofere decât niște nimicuri, nimic altceva.

ADI CRISTI