CU DRAGOSTE ȘI MILOSTIVIRE

Cu  moartea pe moarte călcând, Majestate! Chiar dacă, doar 33 de ani e vârsta care ne desparte, cu părere de rău constat că nu v-am fost supus, nu am îngenuncheat în fața Majestății Voastre și nu am jurat credință Regelui meu, cum am jurat credință și jertfă supremă poporului meu, țării mele.

Puține sunt lucrurile pe care le-am învățat despre Rege pe băncile școlii, spațiul în care cravatele roșii de pionieri și carnetele de utecist făceau o gălăgie de fond colosală, reușind să bruieze cele câteva povești despre Majestatea Voastră spuse de acei dascăli noștri, care s-au ridicat atunci deasupra vremurilor.

În paginile de istorie erați desenat sub chipul jefuitorului de țară. Cel care după abdicare a încărcat bogății țării în trenuri întregi, plătindu-și astfel predarea țării ”la cheie” în mâinile ”harnice și brave ale comuniștilor” care, au arătat lumii ce poate să facă tupeul, șmecheria și mai ales intimidarea. Armata sovietică eliberatoare asigura spatele acelei minorități politice la fel de derutată și de disperată ca întregul popor român ieșit dintr-un război greu și nemilos!

Îmi cer iertare, Majestate pentru că nu v-am iubit, neștiind ce să iubesc! Mai târziu, mult prea târziu am aflat ceea ce nu mi-au spus părinții, ceea ce nu mi-au spus profesorii, ceea ce nu mi-au spus cărțile…Tot timpul există un mai târziu, care încearcă să repare oalele și ulcelele, dar, de cele mai multe ori, se încurcă cioburile, evident, din prea multă dorință de reparare a acelor eroi, pentru care cei prezenți, cei vii, sunt chemați să plătească. Nu poți repara o nedreptate făcând la rândul tău o altă nedreptate. Așa s-a întâmplat și cu Majestatea Voastră. În cele din urmă ați fost recunoscut ca fost șef de stat al României. Târziu, mult prea târziu. La apusul vieții vi s-a dat șansa de a vă simți din nou al poporului pe care l-ați slujit. Al poporului căruia i-ați închinat copilăria, tinerețea și…bătrânețea. Îi maturitatea Excelenței Voastre, pe care a-ți dus-o în exil timp de aproape jumătate de secol. Ați revenit în România ca cetățean român la vârsta de 75 de ani, după ce a-ți fost silit să abdicați la vârsta de 26 de ani. Cei 96 de ani pe care vi i-a dăruit Dumnezeu au fost împărțiți aproape frățește între exilul demnității Majestății Voastre și timpul pe care l-ați petrecut lângă români: 49 de ani în exil, 47 de ani pe pământ românesc. Doar 21 de ani din cei 47 mi-au permis să vă cunosc, să încerc să recuperez timpul iremediabil pierdut, să încerc să observ reacția celor din jurul meu, de la urmașii destoinici ai monarhiei de altă dată, la oameni pe care nu aveam cum să-i condamn că nu știu ce mai poate să facă regele în zilele noastre, când modernizarea lumii a fost preluată de spiritul democrației reprezentative, a deschiderii pe care republica devine mai vizibil decât tradiția și conservatorismul monarhiei. Chiar în bătrâna Europă, pe la curțile monarhiei constituționale, se discută din ce în ce mai pregnant despre apusul acestei forme de guvernământ.

Și, totuși, Majestatea Voastră ar fi nedrept din partea mea să nu vă recunosc forța simbolistică cu ajutorul căreia ați reuşit să dominați chiar anumite momente din istoria recentă a României, demonstrând că noi ca popor am fi putut fi salvați de Rege, de echilibrul său, de neutralitatea sa, de dedicația sa profundă pe care nu a ezitat să o facă tot timpul poporului său. Și, poporul său a fost tot timpul celor 96 de ani, poporul român. S-a spus uneori, în aceeași măsură a ariei  calomniei, că un rege nu poate fi rege peste aer, el are nevoie de o țară, de supuși și de un tron de la care să plece concentrice toate celelalte cercuri ale puterii. Vi s-a reproșat, timp de 49 de ani, că sunteți rege, dar vă lipsește țara care să vă primească. Răutăți gratuite. Majestate, ați fost un timp Suveranul României și tot timpul, de 96 de ani, Regele românilor, indiferent de forma de guvernământ pe care țara a avut-o în această perioadă. Nu aș vrea să vă amărăsc cu ce se va întâmpla de acum în acolo, din momentul în care veți fi așezat în eternitatea de la Curtea de Argeș, la mănăstirea unde regina Ana plecase mai repede să vă pregătească odihna veșnică, binemeritată pentru tot ce ați făcut pentru țară, dar mai ales pentru poporul ei, atât de hăituit și de blestemat.

Oricum, nu ne simțim bine! S-a mai surpat un stâlp pe care a fost așezată țara. Nu știu câți mai sunt și câți se vor mai surpa. Așa cum majoritatea domnitorilor români, majoritatea regilor și a președinților au demonstrat că nu știu să-și aleagă urmașii sau continuatorii operei lor, tot așa și Majestatea Voastră nu ați reușit să oferiți o proiecție spre viitor a monarhiei, oprindu-vă la oameni care v-au trădat, chiar pe când erați în putere, când o Alteță Regală are obrăznicia să participe la alegerile prezidențiale (sic!)…

Dar, așa ceva nu se spune acum, când sufletul Majestății Voastre încă vă mai dă rotocoale, să fie el primul care să constate că totul este bine.

Moarte ușoară și Dumnezeu vă primească în Împărăția  Cerurilor cu dragoste și milostivire!

ADI CRISTI