IERTAREA PRIN IUBIRE ȘI NICIDECUM PRIN URĂ

 

Atunci când te orbește mânia nu mai poți judeca sănătos. Este ca și cum ai cere unui orb să-ți descrie un răsărit de Soare sau un apus, pe care ochii încearcă să-l înțeleagă. Evident că, va exista o descriere, evident că s-ar putea ca aceasta să fie mai spectaculoasă decât aceea pe care ți-o poate arăta aparatul de fotografiat, dar, ceea ce contează, nu este sub nici o formă o descriere după Natură. O intrare în direct cu ceea ce Natura dictează celui care încearcă să se identifice cu această realitate fidelă a povestitorului aflat la fața locului.

Privim în viața noastră, cea de toate zilele, fiind pur și simplu blocați în angoasele noastre, în obsedantele puncte de vedere care nu au nimic comun cu înțelegerea acelei realități de pe urma căreia încercăm să trăim, să ne facem bucuria mult mai aproape de pragmatismul concret al felului în care trăim pentru a ne simți bine, Acel Să trăiți bine, care ne-a captivat, care ne-a pus în situația unei anestezii totale și de lungă durată, există în continuare ca efect în tot ceea ce încercăm să facem. Unii dintre noi au ca mod de manifestare o singur componentă a luptei aceea de justițiar, în așa fel încât, tot ceea ce nu le corespunde matricei lor, sunt categorisiți drept vampiri ai Justiției, atacatori a ordinei constituționale, ”fracțiuni comuniste”, care încearcă pe toate căile să introducă teroarea printre magistrați și procurori. Acest tip de discurs nu numai că ține mai mult de fantezia lor, de obsesiile duse până în extrema horror a luptei pentru independența justiției, dar nu face altceva decât să valideze marele impas în care am ajuns, călăuziți fiind doar de bunele intenții părăsite în câmp, în deșert sau pur și simplu în hainele pe care le-am aruncat din diverse motive.

Astfel, se trezește cineva și țipă ca din gură de șarpe că Justiția a fost umilită prin decizia ÎCCJ, referitoare la Dosarul Cosma, decizie prin care în loc să dea o soluție definitivă (de condamnare sau de achitare) magistrații au trimis la rejudecare de la zero acest dosar. Este bine, este rău? Cu siguranță că de această dată cei trei judecători ai instanței supreme au ales soluția rabinică, mai ales că spațiul public a fost invadat de tot felul de abateri de la litera legii a procurorilor anchetatori, ridiculizând la maxim încrederea cetățeanului în adevărata justiție și nu în aceea pusă în scenă de ”unitatea de elită” a DNA, de la Ploiești. Fără a denatura semnificația reală acestei decizii, putem spune că ICCJ ”a întors-o ca la Ploiești”, având principala grijă, nu aceea de a face dreptate, cât mai ales de a da semnalul necesar adresat în subsidiar tuturor instanțelor de judecată din țară, că, în primul rând, legea trebuie respectată și mai apoi dreptatea să fie împărțită, în conformitate cu acest deziderat, funcție de cât spațiul de manevră mai există de jur împrejurul articolelor de lege ce trebuie invocate.

Se creează astfel un aparent paradox și anume acela prin care se invocă această despărțire între efectele legii și misiunea acesteia de a face dreptate, prin aplicarea ei.

De la Rousseau înspre acest început de mileniu III, avem acest dezavantaj de a constata că dreptatea nu este întotdeauna acoperită de lege, legile fiind cu un pas în urma oricăror evoluții care au ca scop principal susținerea progresului. Trebuie să fim cât se poate de corecți atunci când suntem nevoiți să constatăm că viața dictează legile și nu legile viața. Această a doua realitate am trăit-o în dictatură, atunci când eram obligați să trăim în conformitate cu acele impuneri aberante ale regimului comunist, de puternică și permanentă depersonalizare. Nu eram un individ, eram o masă de oameni, uniformizată prin acele legi inumane, cu ajutorul cărora dictatorul reușea să stăpânească turma, cu aceeași ușurință cu care reușea să stăpânească un om sub formă de număr, aflat în pușcăriile de reeducare ale regimului politic. După aproape 30 de ani de exersare a democrației, mai mult fără profesor decât printr-o școlarizare aplicată, s-a ajuns să fie menținută spaima și ura socială, astfel încât nu poate fi vorba încă de o recuperarea a celor care au greșit și pe care legea i-a trimis spre reeducare într-un regim privat de libertate. Pentru majoritatea cetățenilor a fi pedepsit cu pușcărie este sinonim cu a fi mort pentru societate, chiar dacă, se constată din ce în ce mai multe cazuri de abuzuri ale anchetatorilor și ale judecătorilor. Paradoxal, comuniștii au făcut un titlu de glorie pentru activiștii lor care au îndurat regimul de detenție al perioadei interbelice, considerând închisoarea de la Doftana, de exemplu, ca fiind adevărata școală în care au fost calificați viitorii conducători (sic!) Lumea civilizată, lumea dialogului și a dezbaterilor de idei  nu poate încă să găsească iertarea creștinească, cel puțin,care să conteze la masa reconcilierii. Nu știu cum mai poate fi interpretat conceptul biblic ,să iertăm greșeala ”de 70 de ori ori șapte”, înseamnă a ierta la infinit, aceasta fiind singura modalitate prin care omul poate aproxima existenţa lui Dumnezeu.
Avem nevoie de Dumnezeu? Fără a considera această întrebare ca fiind retorică, trebuie să acceptăm provocarea și să răspundem cu minuțiozitate. Dacă avem nevoie de Dumnezeu atunci ar trebui să-i folosim învățămintele și să ne comportăm ca atare, ființe iubitoare de Dumnezeu și pline de milostivire, smerenie, pregătiți în orice moment să iertăm aproapelui nostru greșelile făcute cu vină sau fără de vină”. Iertarea nu se poate realiza prin ură, ea este posibilă doar prin iubire.

ADI CRISTI