POEMELE DE SÂMBĂTA

 

Poem necesar

 

Nu vorbim

despre moarte și nici despre naștere…

 

Despre

creștere sau descreștere vorbim

 

Despre

cel care trece și cel care vine

vorbim

 

Să luăm totul de-a gata

fără să fim implicați în ceva

să luăm stânga la stânga

și dreapta la dreapta

cum înainte să fie înainte

iar înapoi să fie înapoi

cum sus să fie în sus

și jos să fie în jos…

 

La mijlocul acestor direcții stabile

să fii tu în pântecul gândurilor

și atunci să vorbești

despre rănile tihnei de după-amiază

despre adiere și frunze începute căderii

să-ți dai cu părerea despre

câte-n lună și în stele

dar niciodată

despre naștere și despre moarte

niciodată despre mângâiere

tăcere, arsura din durere

niciodată despre cel care cere

despre cel ce se naște

și cel care piere

 

să vorbești doar…

doar să vorbești despre ceea ce

nu se mai vorbește

despre iarba de sub talpa ta

care plânge și crește!

Din exteriorul tăcerii

 

Mă privești când scriu

de parcă aș fi în altar

unde femeia nu intră

(În scris

refugiu ar fi sacru

de nepărtuns…)

 

Mă privești din exteriorul tăcerii bolborositoare

asemenea unui vulcan noroios

unor tăceri asumate…

 

Crezi

că mă îndepărtez de tine

că mă pierzi

în nopțile atât de despuiate

și de încrâncenate

Când de fapt

eu te sugrum în versurile calde

cu miros de sânge

cu miros de îmbrățișare sălbatică…

 

Exist doar atunci

când tu mă privești din exterior

de parcă ai privi

iscoditoare

în imaginarul altar

 

Mă simt sprijinit de-o privire

ca o umbra legată de mine

cum se mai leagă bărcile la mal.

 

Între mine și tine exista prăbușirea

 

Oprirea în mijlocul versului

este la fel de periculoasă

ca oprirea în intersecție…

 

Am oprit speriat

neștiind încotro să o iau

aveam doar ziduri în față

iar între mine și tine

exista prăbușirea

 

Am văzut că peretele

nu mai este o opreliște

nu mai este un rost al căderii

 

Te-am văzut cum treci pe lângă mine

ca și cum

muntele poate să se meargă la plajă

sau să închirieze o bicicletă

să se strecoare în așternuturi

ca printre norii lăptoși…

 

Atunci am decis să-ți spun

că dincolo de versuri sunt eu

muritorul

care nu știe că tu te-ai oprit

în intersecția versurilor

dorind să mă iei de mână

și nicidecum să provoci

despărțiri sângeroase…

 

Viața să ne pască

 

Ană, Ana, Ană

cresc pe tine haină

cum pe ochi cresc spaimă

strecurată-n taină

chip pentru icoană

istovită armă

ce mă ține-n palmă

vârsta-n flori mă cearnă

 

Macii să mă crească

și să mă descrească

trupul să-ți zidească

lacrima să pască

ochi închiși mă nască

ținere de minte

arsă în cuvinte

lumânări în cruce

inima să-ți culce

când mă duc, te duce

și iar te aduce

suferință dulce

 

Ană, Ana, Ană

pâine, apă-n cană

lasă-mi Învierea

să-mi smulgă tăcerea

în genunchi să crească

viața să ne pască.

și să ne primească.

Până la marginea aripii

 

Dulcea pasăre a tinereții

zboară din creangă în creangă

până la marginea zării

și mai apoi dincolo

de pacă am fi condamnați

la singurătate

la zborul în neunde

și fără ochi să-l urmărească…

 

Am fost până la marginea aripii

tânăr și necugetat

încrezător în veșnicia apropiată nouă

pentru ca mai apoi

să cad într-o irecuperabilă stare

în care anii săpau grădina

pregătită

pentru acel loc plin de verdeață…

 

Dulcea pasăre a tinereții

zboară prin noi

târându-se ca o umbră

(copleșitoarea amintirilor

dedate uitării)

 

Ca un fluture

preschimbat din omidă

în moartea ascunsă

în petale de floare.

ADI CRISTI

(Din volumul aflat în pregătire ”Cu lupii urlând”)