24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Astăzi ne propunem să mergem mai departe. Să ignorăm tot ceea ce nu-și află un sigur răspuns în imediata noastră apropiere. Nu mai avem timp de căutări, nu mai avem timp de întrebări iscoditoare. Trebuie să luăm totul așa cum ni se înfățișează. Așa cum ochii noștri reușesc să vadă de jur împrejurul care ne include. Tot ceea ce rămâne în afara privirii e semn că nu există sau că nu ne interesează. Trebuie să ne concentrăm doar asupra lucrurilor deschise. Asupra lucrurilor care ne aţintesc calea. Suntem în plin război al pasului înainte, astfel încât, inerțiile din a bate pasul pe loc devin cele mai dăunătoare momente din viața de zi cu zi. Înaintarea nu se poate imagina fără mișcare, iar mișcarea include, inevitabil, această adăugare de pași, acest mers înainte care ne pune în situația de a ne privi umbra cum se mișcă o dată cu noi. O umbră umblătoare este de fapt certitudinea care ne plimbă, aleargă, pășește tiptil, astfel încât noi ne asumăm singuri drumul parcurs, șansa de a ne privi în vitrinele timpului cum înaintăm, ca și cum imaginea oglindită ne poate sluji, ne poate trece pe cealaltă parte a străzii, a apei, a lumii. Nimic din ceea ce se întâmplă cu noi nu ar trebui să ne fie indiferent, așa cum nimic din ceea ce lăsăm să se întâmple nu ar trebui să ignorăm, mai ales că acest tip de asumare face parte din responsabilitatea care ne obligă și ne ia la rost. Suntem chemați să dăm seamă pentru tot ceea ce se întâmplă cu noi, dar mai ales cu cei de prin preajma noastră sau pur și simplu de acolo unde ajung urmările faptelor noastre. Nimeni nu scapă nepedepsit, cum de altfel nimeni nu scapă fără a fi lăudat, atunci când mișcarea ideilor și a faptelor ne scoate în fața plutonului comunității pentru care lucrăm. Fiecare din noi trebuire să dea seamă pentru faptele în urma cărora se întâmplă ceva bun sau ceva rău. Nici o faptă nu rămâne nepedepsită, chiar dacă vorbim despre faptele bune și despre faptele rele în care suntem implicați, prin prezență sau chiar prin absență. Iată de ce avem nevoie să ne asumăm mișcarea, să fim responsabili pentru tot ceea ce facem, pentru tot ceea ce ar fi trebuit să facem și nu am făcut, crezând că pasivitatea este o formă discretă de ne implicare, de ieșire din jocul fără de care nu ar mai exista valoarea care ne ridică. În afara valorii nu există nimic, cum nimic nu există și nu crește în urma pasului adâncită în mocirlă. Acolo doar putreziciune poate fi, doar mirosul pestilențial mai poate fi martorul unei realități respingătoare, în care unii iscoditori mai găsesc, din când în când, grăuntele de aur, cocoșelul ce a întors lumea pe dos, a schimbat ierarhia valorilor, oferind hazardului șansa de a ne dilua în conjuncturi nebănuite, greu de apreciat în clasicul sistem axiologic. Am ajuns astfel să fim stăpâniți de noroc, să fim puși față în față cu destinul mărunțit sub formă de pulbere, de praf numai bun de aruncat în ochi, atunci când simțim nevoia de a fi mai mult decât suntem sau decât credem noi că am putea fi.
O astfel de trecere în revistă a ceea ce suntem noi, fiecare, ar putea declanșa profunde gesturi de asumare a sinelui, de judecare gândită a fi o necesară dare de seamă, fără componenta pedepsei, fără condamnări de prisos, atâta timp cât acestea nu fac altceva decât să nască răzbunări și dușmănii greu de gestionat în registrul dialogului, al consensului, al solidarității.
Eliberă astfel una dintre cele mai mari nedumeriri, redefinită din angoasele pierdute prin îmbulzeala cotidiană, stare de solitudine, singurătate pusă cu mâinile la zid, dezamăgire deșteptătoare, fapte greu de ignorat din moment ce ele încearcă să ne reprezinte, să ne facă să înțelegem că doar așa avem șansa de a ne exprima liberi, doar așa personalitatea noastră capătă amprenta decisivă a ceea ce suntem noi în stare să fim. Goana după o demnitate iluzorie (la început) ne-a permis să ne întâlnim cu noi înșine, să vedem cu ochii noștri cine suntem, de unde venim și încotro mergem, astfel încât am adus, prin forțe proprii, timpul, spațiul și mai ales viteza la momentele lor inițiale (tₒ, sₒ, vₒ) singurele în măsură să garanteze și să confirme șansele egale pe care le-am acordat construirii liniei de plecare, punct față de care vom avea tot timpul un sistem credibil de referință.
Din acest moment avem libertatea de a alege direcția, drumul și mai ales partenerii, fără ca ceea ce încercăm să propunem să mai fie o aventură bazată mai mult pe spiritul aventurier al nostru sau pe nevoia de spectacol facil, superficial, lipsit de profunzime.
Doar așa cred eu că vom fi în stare să avem curajul de a ne lua în seamă nu doar formele primitive de acumulare, ci mai ales zonele adânci ale spiritului pus în slujba comunității. Conducătorul să nu fie cel în fața căruia comunitatea se prosternează, ci, din contra, conducătorul să fie primul exemplul al celui care acceptă sacrificiul de sine în favoarea proiectului necesar societății ca aceasta să o ducă mai bine, azi și nu în viitorul disperat al așteptărilor iluzorii.
ADI CRISTI
