REPER DE DEMNITATE NAȚIONALĂ

Rare sunt momentele în care există ceva (dar nu o minune), un lucru firesc, natural, care ne face să fim împreună. Ceva care ne adună ”în cuget și-n simțiri”, astfel încât să simțim că umărul fiecăruia se sprijină de umărul aproapelui, într-o unitate bine definită, de monolit, astfel încât împreună să dovedim că suntem acea forță opozabilă Naturii sau, de ce nu, forța care permite să ne împrietenim cu ea, în condițiile în care și vrerea noastră contează.  Cu o astfel de atingere avem certitudinea că suntem priviți și acceptați ca partener de dialog, având deja capacitatea de a influenţa lucrurile recunoscute,  în favoarea intereselor comunității, ale colectivității pe care o reprezentăm.

Această piesă lipsă din puzzle-ul visării ne este oferită în dar de geniul Poetului Nepereche, de Cel care a reușit să se alăture Cosmosului, oferindu-ne șansa de a fi lângă el, salvatorul nostru din neundele vieții, oferindu-ne șansa de a-l folosi nu neapărat doar ca model, ci mai ales ca protector, ca paratrăsnetul care să ne ferească de furtunile și dezlănțuirile energetice majore, greu de ocolit, greu de ferit, prin care viața ne obligă să trecem de regulă singuri, pe cont propriu.

Mihai Eminescu de mult nu mai înseamnă doar partea frumoasă a limbii române. De mult nu mai înseamnă doar poezia care ne hipnotizează, care ne pune pe fiecare din nou într-o neterminată exclamație. Mihai Eminescu de mult a ajuns să ne fie stea călăuzitoare, să devină el însuși Luceafărul față de care fiecare dintre noi să reușim să ne aflăm poziția pe harta veșniciei. Și mai poate să însemne ceva Poetul Nepereche. Poate mai greu de explicat, mai greu de desenat, de articulat în cuvinte, atâta timp cât fiecare dintre noi, ajunși la gradul de simțire specific limbii române, îl simte prin trup cum se înfiripă, îl simte prin ochii închiși cum îl bântuie, îi simte parte din sufletul său când visează și, poate mai mult, simte că el poate fi Eminescu, o străfulgerare de clipă, nu mai mult, doar atât, așa cum fiecare din noi, într-o anume stare de grație, se simte Dumnezeu, fără a-l supăra pe Tatăl Nostru care este în Ceruri. Asemenea ucenicilor încurajați să-și depășească Maestru, fiecare din noi încercăm să-l atingem pe creștet, din înălțarea noastră firească, fără a-l brusca, fără a avea ascunsul gând mârșav de a-l da jos, de a-l terfeli, de a-l călca în picioare… Doar atât ar trebui să fim, o încercare de zbor fără aripi, un salt la înălțimea celui care ne fascinează, să simtă și el că nu este singur, așa cum și noi simțim că avem un pisc de urcat, că avem lângă noi o cetate a noastră, care nu mai trebuie cucerită, o retragere în care să ne regăsim țara, cu tot ce are ea mai de preț, cu tot ce are ea mai bun, cu tot cu sufletul neamului nostru ieșit pe prispa casei, pentru a fi văzut, pentru a primi bună dimineți de la cei care tot trec prin dreptul nostru, pentru a ne privi, pentru a ne vedea, pentru a ne încerca, luându-ne un deget (în spatele căruia își imagina că se află întreaga mână).

Eminescu a devenit astfel felul nostru de-a fi, felul nostru de-a trăi, felul nostru de-a ne naște și de-a muri. Aerul dintre noi, care ne adună, este de fapt răsuflarea din rostirea poemelor limbii române, poeme care încep de la El și se termină cu El. La mijloc existăm noi, restul literaturii române, calzi și pufoși, ca o cremă de ciocolată sau ca dulceața cea mai fină din fructele pădurii. Existăm noi apărați, acoperiți de îmbrățișarea celui care nu a ezitat să-și facă din poporul limbii române crezul său de viață și de veșnicie.

Mihai Eminescu face parte, la rândul său, din zbuciumul secundei care ne traversează de la naștere spre moarte, fără a ne crea senzația unui inevitabil sfârșit. Senini suntem în fața despărţirii chiar și numai pentru că neamul nostru nu a plâns în fața morții. Strămoşii noștri au râs la moarte și nu au plâns, pentru că moartea nu a fost niciodată în spațiul Mioritic o despărțire, fiind mai mult o Înălţare decât o Îngropare, așa cum și Mihai Eminescu a scris Luceafărul și nu Lucifer, a scris despre uimirea pe care ți-o poate provoca versul ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” și nu a văzut despărțirea în termenii fatalității. Pentru a muri trebuie să înveți să o faci! Nu vine moartea bezmetică și hai-hui, de una singură și te trage de mână: ”Hai să mai murim puțin!”

Poate de aceea astăzi nimeni nu plânge, chiar dacă amintirea morții năprasnice și greu de înțeles (la 39 de ani) îți întristează sufletul și te face să te întrebi dacă e bine așa cum este sau bine ar fi fost ca viața să mai aibă răbdare cu el, să-l mai mângâie, să-l întremeze, să-l facă să fie mai mult decât a fost.

Și totuși…dacă jocurile au fost astfel regizate (pentru a salva veșnicia întru statornicul nostru reper de demnitate națională, de unitate și de limbă literară), cine mai poate să spună dacă a fost în avantajul nostru sau nu? Dacă a fost un gest eroic al destinului sau pur și simplu ne-a fost dată să îndurăm o nouă pedeapsă a morții, nedrepată pentru toți cei care știu să adoarmă cu versul eminescina în gând, purificându-și astfel spiritul, cu această dreaptă și profundă rugăciune a credinței românești.

ADI CRISTI