24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Mama eternă
Ochii tăi înverziți
mă cuprind în rotundul lor
de parcă aș sta întins pe iarbă
privind cerul
din alb/negru-n color
Brațele mă redau ție
sub forma sacrificiului firesc
desprins de golul de dinaintea prăbușirii
în care gravitația poartă vina
căderilor de lacrimi, de ploaie, de mere,
când vorbim între noi cu vocile iubirii
De tot ceea ce atinge
palma ta întinsă și primitoare
se face praf și pulbere stelară
sau de pământul din care
ți-am modelat surâsul
care m-a ținut în ploaie
afară.
Ochii tăi înverziți
sunt mai mari decât
ochii mei pot să cuprindă
un fel de boltă cerească
pe care mâna mea înspre tine
începe să crească
să împădurească
să pască din trupul tău
pregătit în poeme să nască.
Vulturul alb
Asemenea unui laț aruncat
deasupra cirezii
îți simt ochiul căutându-mă
și în cele din urmă ştrangulându-mă
cu acea înlănțuire, din ce în ce mai fermă
în care zbaterea devine fatală…
împotrivirea fiind
o invitație ascunsă de ochiul vigilent al lumii
Totul e să nu-ți lăcrimeze privirea
să rămână senină și neafectată
trecând pe deasupra mea
neluată în seamă
ca și cum o inimă sângerândă ar putea
să nască indiferența sufletelor
astfel rănite
de zborul păsării demontat
o dată cu aripile puse la păstrat
pentru o nouă încercare
de cucerit porumbițele vulturului alb.
La anul vom merge la mare
Întreb sfios de întrebare
fără deschidere la mare
Aleargă cel fără picioare
cu mâinile-nvățând să zboare
Ochi orbecăind în orb
taie lumina cu un ciob
iar floarea sub talpă strivită
petale-și pune-n păr, gătită ?
Răsai în calea mea o răsărită
ferită, dar căzută în ispită…
Întreb întrebător ce sunt
se poate pântecul să-ți cânt ?
Să mângâi tremurul ce îți revarsă
rostogolită noapte arsă ?
Să-ți suflu în urechi
zbucium de valuri
prelins pe gât să-ți unesc maluri
iar mâna blestemată să te crească
pe sâni să treacă și să pască ?
Întreb sfios de întrebare
la anul vom merge la mare?
ADI CRISTI
(Din volumul aflat în lucru : ”Dialectica de duminică”)
