ROMÂNIA ȚINUTĂ DE MÂNĂ

Nimic nu dă semene că se va schimba ceva atât de repede încât să fim și noi martorii acestei mult așteptate transformări. Am mai așteptat noi o data să se întâmple o minune, dar nici atunci minunea nu s-a întâmplat decât într-un moment în care ne pierdusem toate speranțele. Am ieșit din comunism atunci când am crezut cu mâna pe inimă că așa ceva nu se poate întâmpla. Că așa ceva este imposibil să se întâmple, așa cum imposibil era să gândim acest deznodământ. Marea majoritate a celor care am trăit în acei ani consideram că regimul comunist se asemănă cu pământul pe care călcăm, cu pământul în care ne-am pus fundația casei. Era partea pe care nimeni nu o poate schimba, nimeni nu o poate ignora, nimeni nu credea că va exista o întoarcere pe un drum fără de întoarcere. Atunci am învățat că evoluția nu înseamnă involuție, că drum de la comunism la capitalism nu poate să existe, așa cum nu poate să existe drumul înapoi de la om la maimuță. O astfel de optică aveau liderii comuniști care nu au văzut nici în ultimul moment că regimul lor politic, pe care l-au crezut imbatabil, de fapt s-a prăbușit la prima scuturare a fețelor de perne.

Există un mare adevăr pe care îl mai rostim din când în când, în momentul în care încercăm să mergem la izvoarele postdecembriste, ale libertății noastre de azi. Acolo îl întâlnim pe mucalitul Silviu Brucan, cel care ne-a învățat ce sunt acelea ”amintiri din viitor”, dar mai ales cel care ne-a bruscat cu afirmația că românii mai au de parcurs 20 de ani până când să-și dea seama ce este și cum funcționează o democrației autentică. Atunci ne-am revoltat, am aruncat cu toate vazele de flori înspre ”corifeul roșu”, admonestându-l că ”i s-a urât cu binele”. Nu a insistat, nu a mai revenit la această premoniție, dar ne-a lăsat pe noi, cei care am reușit să trăim și după moartea sa, să ne convingem că Silviu Brucan a fost atunci precaut, chiar mult prea precaut, dându-ne doar 20 de ani de așteptări și nu 40 sau 50 de ani, timp dovedit astăzi ca fiind aproape de cel pe care l-am putea invoca într-un mod realist. De fapt, despre ce este vorba? De ce să nu fim bucuroși de efectele schimbării de regim politic încă de a doua zi? Cine nu ne lasă să fim democrați, după ce am fost comuniști, când, de fapt, noi am am decis și nu alții să schimbăm regimul, să ne încadrăm în rândul țărilor care au probat democrația în respectarea drepturilor și libertăților cetățenești. Astfel, apare adevărata noastră problemă, singura care ne ține departe de așteptările legitime ale unui popor care și-a dorit libertatea mai mult decât orice altceva.

Mentalitatea pe care născuții regimului comunist au dus-o și au implantat-o, ca spirit și ca suport educational, și următoarelor generații pe care nu am ezitat să le educăm în această matrice a valorilor aiuritoare, a ajuns astăzi să ne domine. Suntem încă în imposibilitatea aplicării unui sistem axiologic, care să ne ofere stabilitate, securizarea acelor ieșiri sau întări care ne duc pe căile greșite ale pornirilor superficiale, în care selecția valorică este înlocuită de arbitrariu, de conjuncturalul, care scoate în față personajul fără a-i oferi șansa concursului, a priceperii confirmate.

Fără a exagera, fără a denatura așteptările, putem să spunem că ne aflăm încă rătăcitori pe calea cea dreaptă sau mai corect spus în căutarea dumului bun, drum care să ne scoată din acest deșert dat nouă pentru a ține pe picioare un popor condamnat la o schimbare profundă de mentalitate. Evreii au avut nevoie de 40 de ani de rătăciri prin deşert pentru a se purifica, pentru acest schimb de mentalitate, care i-a răpit o data dincolo de apele mării.

Astăzi avem această imagine a ceea ce se întâmplă din confruntarea celor care au decis să-și regândească sistemul de valori și cei care nu s-au acomodat încă, chiar și numai pentru că: nu au avut nici un interes, sau nu au găsit calea de urmat, toate celelalte direcții oferite intrând în conflict direct cu gândirea lor despre viață, obligându-i, de exemplu, să se raporteze la valorile  creative, la plus valoarea pe care munca lor o poate aduce.

Avem nevoie de cumpătare, de încredere în competiție, de discursul bazat pe o dezbatere de idei, așa cum avem nevoie de concordia pe care și-o poate asigura aplecarea spre problemele generale cu care se confruntă țara și pe care noi trebuie să le rezolvăm. Avem nevoie de România fundamentală, de țara care poate să-și strige pe nume cetățeni, știindu-i pe fiecare și după valorile pe care fiecare dintre noi le deține, fie prin muncă, fie prin talent. Avem nevoie de România ținută de mână, nu de România sugrumată!

ADI CRISTI