VOM FI CEEA CE AM FOST

Suntem prinși la mijloc. Nu mai avem spațiu de întors. Nimic nu ne mai poate salva, așa cum în largul oceanului ne-am trezi în miezul celui mai nemilos coșmar. Dăm din mâini, dăm din picioare, din ce în ce mai disperați, fără a reuși să ne imaginăm o posibilă salvare. Într-o astfel de ”situați incomodă” încercăm să ne aducem aminte de noi. De cine am fost, ce am făcut, de ce am ajuns în această imposibilă situație. Culmea, nu ne imaginăm vinovații. Nu dorim să-i aflăm, să-i strigăm pe nume, ci pur și simplu, ultimele picături de energie le folosim pentru ”a rămâne la suprafață”. Pentru a înghiți cât mai puțină apă. Doar menținerea noastră deasupra apei devine scopul nostru în sine, fără a ne mai gândi la o posibilă furtună sau la un posibil atac al rechiilor…

O astfel de stare este sinonimă cu ceea ce ni se întâmplă nouă astăzi, fără a fi ”pe bune” în mijlocul apelor nesfârșite. Suntem prinși în miezul dezastrelor produse instantaneu de confruntările dintre unii și alții. Avem aceeași senzație de disperare sau de imposibil, pe care am fi trăit-o în condițiile relatate mai sus. Din acel exemplu am reușit să importăm, în cazul real, speranța că totuși, mai există o șansă. O ultimă șansă mai există, chiar dacă aceasta nu se observă, nu apare la orizontul din ce în ce mai redus,  odată cu scufundările noastre, din ce în ce mai dese.

Suntem pregătiți să ne mai agățăm de acel ceva plutitor, oricare ar fi el, doar să simțim că nu suntem singuri, că cineva de sus ne întinde o mână salvatoare. O mână care să recompună legătura dintre noi și rugăciunea ajunsă să fie ultima speranță. Atunci ne gândim la Dumnezeu, în adevărata sa mărime. La mărimea celui care poate să facă imposibilul, poate despica apele mării, poate să ne învie din moarte, poate să ne așeze pe vârful unui munte, chiar dacă în apele fără de margini, munți nu mai există decât în adâncurile ei.

Aici a ajuns speranța noastră. La invocarea Divinității. Avem nevoie de o minune care să ne ducă într-un alt punct de pornire. Într-o altă realitate în care vicisitudinile timpului prezent să nu ne mai țină de mâini, să avem libertatea de a ne trezi, de a ne însușii salvarea care, de cele mai multe ori, există lângă noi, mult mai aproape decât ne putem imagina. De cele mai multe ori, ne spune Dumnezeu, salvarea se află în brațele semenului Tău. Salvarea este de fapt trezirea la realitate, chiar dacă aceasta se face asemenea trezirii din buimăceală. Deodată simți cum marea cea mare este de fapt lacrima celui pe care îl sugrumai, dorind, în coșmarul tău, să dai bezmetic din mâini, pentru a ajunge la un prezumtiv mal.

Iată de ce avem nevoie de singura poziție care ne poate reda lumii obiective, aceea de a avea picioarele pe pământ, de a simți sub tălpile noastre cum pulsează Natura, pământul muntelui ce este de regulă stâncos, solid, statornic, stabil.

Prin tălpile astfel lipite de pământ ni se transmite această siguranță pe care o au rădăcinile, ne este dat să devenim noi înșine parte din statornicia Naturii, astfel încât nimeni nu ne mai poate arunca în neunde, nimeni nu ne mai poate spulbera, indiferent de forța cu care ne încearcă răzvrătirea apelor sau chiar a mișcărilor telurice ale pământului.

Când avem acest sentiment al prelungirii noastre în tot ceea ce ne este dat să stăpânim nimic nu ne mai poate clinti, chiar și numai pentru că respectul nostru, firesc și destoinic pentru Natura înțeleasă ca fiind mama noastră, devine astfel un scut, o pavăză, amplificată de acea ”dragoste de mamă” ce nu poate fi învinsă de nimic și, mai ales, de nimeni. Suntem veșnici prin veșnicia Naturii. Suntem primii care vor încerca să reziste în calea nevolnicilor și ai nevolniciei, primii care nu vor face nici un pas înapoi atunci când cineva va cuteza să strice ordinea firească a dragostei de mamă, atentând la bunul altuia, bun ce poate fi, în cele din urmă, țara sau libertatea, dragostea sau înveșnicirea în valorile pe care împreună reușim să le creștem, întru dragoste și respect, întru bună înțelegere și mai ales întru dragoste de țară. Doar așa vom putea fi împreună. Doar împreună vom putea rezista. Doar rezistând vom fi ceea ce am fost în trecutul nostru glorificat, atunci când gândeam pasul viitor ca făcând parte din somnul de veci al strămoșilor, singura noastră veșnicie care a rămas să conteze.

ADI CRISTI