DRAGOSTEA NOASTRĂ DE PĂMÂNT

Iarna își scoate din nou cornițele începând să ne împingă cu spatele la zidul alb. Un zid format aproape instantaneu cu ajutorul viscolului. La o comandă răstită a viforului, zăpada ne-a înconjurat punându-ne cu tâmpla jos, forțându-ne astfel să ne predăm. Să ne dăm bătuți. Suntem la pământ. Vorba vine, atâta timp cât, de fapt, suntem întinși pe zăpadă. Uneori joaca copilăriei încearcă să ne liniștească, să ne arate fața ascunsă a iernii, fața care ne bucură, care ne aruncă de bună voie în zăpadă, care scoate din nămeți strigătele de bucurie și inventează fel de fel de întreceri, de jocuri, de motive hazlii de împrietenire cu fel de fel de personaje, de la omul de zăpadă la cel mai tăvălit dintre pământeni.

Copilăria fiecăruia dintre noi are rezervată bucuria zăpezii în primele rânduri ale amintirilor despre cât de frumos a nins, despre cât de bogată a fost zăpada copilăriei sau despre interminabilele clipe petrecute la săniuș sau la patinaj.

Zăpada, chiar dacă este albă, ea poate fi considerată acea pată vie a copilăriei, pată care ne păstrează și la vârsta la care ea singură ne albește părul, mult mai tineri și mai vioi decât ne garantează vârstă cu care ne trezim dimineața.

Există deci o parte copilăroasă a căderilor masive de zăpadă, a viscolului care ne răscolește uneori până la moarte. Vorbind astfel despre moartea datorată iernii începem să descoperim și partea violentă, agresivă, haină a anotimpului alb.

Un anotimp al morții, chiar dacă dansul diafan al fulgului de zăpadă propune mai mult contemplația, admirația, extazul gingășiei decât să ne coboare în morbidul sentiment în care viața se stinge asemenea fulgului.

Suntem prinși în mijlocul căderilor masive de zăpadă, care ne acoperă cu câteva rafale ale crivățului rece și hain, ca o lamă ascuțită de pumnal, și care ne îngheață sângele în vene, ridicându-ne sufletul fără nici o șansă de împotrivire.

Iarna mor oamenii nimănui sau întârziații pe drum, rătăciții prinși de astfel de viscole, lipsiți de apărare, de un acoperiș sau de o sursă de căldură. Mor pur și simplu oameni înghețați, rămași fără șansa de a se lupta cu forțele Naturii, nimicitoare. Mai mult, aceste năpaste întregesc efectele nefaste ale calamităților naturale ce se abat asupra noastră, multe dintre ele provocate de nesăbuința noastră, cei care nu am ezitat niciodată să ignorăm echilibrul ecologic, destabilizat de agresiunea omului asupra Naturii.

Astfel, stratul de ozon devine din ce în ce mai subțire. Apele sunt din ce în ce mai murdare. Pădurile din ce în ce mai tăiate. Munții din ce în ce mai prăduiți. Văile sunt din ce în ce mai asuprite de gunoaiele unei civilizații care luptă din toate puterile împotriva ei.

Avem o planetă pe care mărturisim că o iubim, că o prețuim, când de fapt nu facem altceva decât să o batjocorim! Nimic din ceea ce spunem nu se adeverește atunci când promisiunile intră în conflict direct cu interesele lor personale, ei fiind de fapt conducătorii, cei care sunt învredniciți să ia decizia împărțirii resurselor, stabilirii priorităților. Astfel, ca un făcut, de fiecare dată, din astfel de analize, mediul înconjurător iese pe ultimul loc. Mai întâi se îndestulează ei, pentru ca mai apoi, dacă mai rămâne ceva firimituri să se presare și deasupra Naturii, să nu care cumva să se spună: ”conducătorii ăștia nu au grijă de mediu”!

Aici nu vorbim despre împărțire după metoda cine strigă mai tare, cine este mai agresiv, cine te face să înțelegi că ”dacă îi va fi lui bine, îți va fi și ție”! Vorbim despre Natură. Despre partenerul tău care de fapt își poate fi și sfârșitul ireconciliabil. El nu are nevoie de firimituri, de jumătăți de măsură, de ”ceva acolo și pentru ochii lumii”. Natura are nevoie de ceea ce are nevoie! Nimic mai mult, nimic mai puțin. Echilibrul ecologic trebuie să-și menţină acul la mijloc, să nu se ducă nici în stânga și nici în dreapta.

Atitudinea inconștienților poate să facă rău nu numai lor, ci întregii omeniri. Încălzirea globală începe deja să ne dea peste cap clima. Nu mai ai siguranţa iernilor și nici a verilor. Nu mai știi dacă va fi secetă sau dacă vor fi inundații, decât în momentul în care acestea se produc. Acest dezechilibru aruncă orice previziune în aer. Meteorologii sunt luați prin surprindere, codurile devin din ce în ce mai dese în culorile portocaliu și roșu.

”Afară ninge, în sobă arde focul / Și-n casă arde focul, / Iar noi pe lângă mama stând, / De mult uitarăm jocul.” (Ștefan Hrușcă)

”A-nceput de ieri să cadă / Câte-un fulg, acum a stat, / Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă / Peste sat”. (George Coșbuc)

Să ne amintim de iarnă așa cum o fac poeții, încercând astfel să dăm acel accent de prietenie dragostei noastre de Pământ. De Pământul care ne reprezintă și care ne ține în palmă ca într-un leagăn și nicidecum ca într-o groapă comună, spațiul prin care sunt trecuți în lumea de dincolo necunoscuții.

ADI CRISTI