LUJERUL DE CRIN AL LUI EMIL BRUMARU

Astăzi fluturii și îngeri lui Emil Brumaru vor ieși din rezervația lor, câștigându-și libertatea, pierzându-și maestrul de ceremonii. Poetul și-a frânt aripile sau le-a lăsat să se veștejească, pe când vârsta l-a legat nepermis de vizibil de cele lumești. Este ca și cum un vis ar deveni realitate, iar realitatea s-ar supune legilor implacabile ale haosului în care nedreptatea este singura în măsură să schimbe regulile fără voia visătorilor.

Într-un astfel de punct a ajuns ziua de azi în care Emil Brumaru va fi redat humii, în timp ce femeile care i-au țesut aripi de fluture, mimând aripile Îngerului Gabriel, se vor lăsa tăvălite în privirile hulpave ale veșnicului îndrăgostit, Don Juan de la Dolhasca.

Poetul acuza în ultimul timp o nevoie imperioasă de nemurire, atâta timp cât hainele sale diurne erau deja ponosite, jerpelite, roase de gândacii de bucătărie, cusute din loc în loc cu fire uscate de mărar sau chiar peticite cu frunze verzi de pătrunjel.

Într-un suflet greu de descris și mai ales de calculat (în acest peisaj trist de iarnă, cu fulgii mai mari decât ochii fecioarelor puse pe bocit) apare, din amintirile prăfuite brumariene, Tamara cu blugii plesnindu-i pe tors și pe coapse, sugerând vizual carnația poftelor deszăpezite, dar și mișcarea fără cusur a gleznelor adăpate cu drumul inventat în urma apelor călcate.

Într-un astfel de tablou viu și plin de tot felul de trimiteri cu vino încoace, rolul Brumarului se rezuma doar la acela al povestitorului, fără ca îndrăzneala mâinii să nu-i fie prezentă, chiar și numai sub formă de mângâiat iluzii, crescute pe nepusă masa în peisajul dulapului folosit drept sufragerie sau budoarul în care iubirile sale lucrau non stop la creșterea și descreșterea cuvintelor, fără de care Emil Brumaru nu ar fi reușit să ajungă pe celălalt mal al Styx-ului. Jertfa lăsată omenirii (cu știință de carte) a Poetului cuceritor de iubirii neconsumate, dar puse frumos în pagină, uneori prea scandalos pentru apărătoarele măicuţe de pudori violentate, nu poate fi alta decât replica Decameronului lui Boccaccio, adus de imaginația blajină a poetului moldav într-o profundă succesiune de universuri paralele, în care limbajul uneori frivol se luptă cu mărețul ideal al iubirii carnale, dublat ca o tușă de forță de nepieritoarea umbra a mângâierilor visate.

Emil Brumaru a fost, fără nici o rezervă, cuceritor de trupuri voluptoase, dar mai ales a fost stăpânul de necontestat al marilor iubiri neîmpărtășite, rostite cu glas tare sau clamate prin șoaptele atent înșurubate în urechiușele gingașelor femei lângă care nu ezita să se așeze.

La vârsta celestă de optzeci de ani, Emil Brumaru a rămas fidel posturii sale de poet gigant al universului mărunt, cu tot ce poate oferi rigorile unei bucătării, dar care, în atenta noastră observare, nu ezită astăzi să se transforme în temele majore ale universului. Vorbim mai mult despre iubirea carnală și mai puțin despre iubirea dumnezeiască, chiar dacă poezia sa are o relație privilegiată cu Dumnezeu, la care nu de puține ori apelează pentru a-și desăvârși comentariile.

Mai există o latură prozaică a morții Marelui Poet. De data aceasta ea este susținută de cei de prin împrejurimile sale, cei care l-au cunoscut, dar și cei care au auzit despre el doar cu prilejul morții sale. Prietenii s-au arătat sincer îndoliați de vestea morții celui ce va rămâne, indiferent de câte morți îl va curta: Marele Poet Emil Brumaru. Lumea pestriță de la periferia poeziei, veleitari sau scriitori de marcă, a fost prinsă nepregătită de acest trist eveniment. De regulă, într-o astfel de situație, care mai de care se aruncă asupra albumului foto, selectând de la diferite întâlniri imagini cu poetul și el, încercând astfel să valideze opţiunea: ”Vedeți cât de important sunt și eu, cel care toată viața m-am scăldat în apele mari ale literaturii române!” Și, tot aceștia, pentru a-și valida bădărănia, mai postează în spațiul infect, în general, al Facebook-ului, fotografii în care alături de dispărut mai apar și alte nume importante ale literaturii, pentru a continua exemplul cu Emil Brumaru. Poate nu este nici momentul și nici spațiul necesar unor astfel de observații ce ar putea întina memoria celui care astăzi se va pregăti să iasă la primăvară în primul fir de iarbă ce ar putea mângâia gleznele femeilor, care vor veni la cimitir, pentru a-i obloji memoria.

Mai sunt și politicienii care dintr-un elan de vizibilitate electorală l-au descoperit pe Emil Brumaru sub formă de capital de imagine, despre care vorbesc în numele lor cu cuvintele altora (cuvinte extrase prin ”copy/paste”, tot de pe Facebook), fără însă a fi în stare să rostească nu un poem, nu un vers, ci un titlu de carte semnată în cei 60 de ani de poezie continuă, de Emil Brumaru, de exemplu.

Per ansamblu se poate spune că moartea Marelui Poet ”ne scoate mortul din casă”, gândind că nemernicia unora are pe fond picioarele atât de scurte ale falsității, încât nimeni nu le va confunda cu muzele lujerului de crin, din care poetul și-a tras poezia prin al său inel, altul decât acel inel cu enigmă al marelui său prieten, Mihai Ursachi. Dumnezeu să te primească, Emil versuri de poveste.

ADI CRISTI