O PIȘCĂTURĂ

Din nou în realitatea cu pământul sub tălpi. Ieșim din poezie și ajungem direct în mocirla vieții cotidiene, teritoriul în care continuă din plin războiul politic. Suntem în spațiul campaniei electorale, una dintre cele mai mizerabile, mai dușmănoase din ultimii 30 de ani. Nu se mai poate respira de atâta ură, de atâta sete de răzbunare. Peste tot culoarea preferată a competitorilor este roșul sângelui, indiferent dacă acesta este produs de roșul pesedist sau de galbenul penelist. Celelalte culori politici nu mai contează, chiar și numai pentru că ele au ca impact major doar îmblânzirea culorii predominate. Campania pentru euro-parlamentare continuă în același stil amăgitor. Nu se vorbește despre Europa cât se vorbește despre România. Despre pământul românesc, fie de la Târgoviște sau din lanul de rapiță, prin care ajunge să rătăcească Dacian Cioloș, politicianul care nu se pricepe la politică, dar care se simte vulnerabil fiind pur și simplu nevoit să întărească faptul că el este român, este din același film în care rapița crește.

Prin peisajul amintit mai există un Liviu Dragnea care se zbate, asemenea unei treierători încercând să pună tot răul în coșul lui Klaus Werner Iohannis, de parcă răul este copilul prezidențial al celui care a recunoscut că nu poate să aibă copii. Liviu Dragnea încearcă să pozeze în postura omului năpăstuit, hăituit de cel care vrea să pună țara pe făraș, iar gunoiul acesta să-l recicleze în favoarea intereselor Înaltei Porți Europene.

Campania electorală amintită este de fapt un război violent între cel care strigă primul și cel care strigă mai tare. Chiar dacă ne aflăm în două realități paralele, suntem obligați să le privim, pe fiecare cu câte un ochi, astfel încât să fim conectați la ceea ce înseamnă privirea de ansamblu a vieții pe care o trăim, a vieții de care trebuie să dăm seamă, când timpul ne va înfățișa la Judecata de Apoi.

”Nu mai acceptăm să murim cu adevărul în mână. Să fim conduși de rețelele lui Macovei și Iohannis. Sprijinim capitalul românesc pentru că prea mulți oamenii de afaceri români au fost închiși, hăituiți, batjocoriți pentru a face  loc străinilor” – astfel a încercat liderul PSD să confiște suferința poporului român, cel care este obligat să plătească toate aceste exchibiții cu salturi mortale la final. Numitorul comun al discursului lui Klaus Werner Iohannis, aflat de capul său în imaginara campanie electorală prezidențială, motivată doar de ”adaosul” campaniei pentru referendum, este fără doar și poate atacul constant adus partidului de guvernământ, PSD. Din toate pozițiile, în toate situațiile, indiferent de loc, Președintele nu a ezitat să nu-l atace pe Liviu Dragnea (așa cum nici Liviu Dragnea nu a rămas dator cu o replică la fel de tăioasă sau uneori și mai buruienoasă).

Trebuie să luăm aminte și să nu uităm ceea ce am avut de îndurat, ceea ce am avut de gestionat. O uriașă ură vărsată asemenea unei uriașe găleți cu lături peste creștetul poporului român, inundând țara până la gât. Niciodată nu ne-a fost dat să privim fără cuvinte o astfel de tragedie, singura în stare să ne definească drama pe care o trăim, aceea de popor condamnat la propria sa moarte, prin auto-asfixiere, definind în termeni de această dată europeni, destinul mioritic implacabil al românilor. Nimic nu ne mai poate salva, nimic nu ne mai poate oferi o ieșire din noapte, o evadare din răutatea aceasta însângerată ce lasă în urma ei un popor hăituit, un popor fără viitor, un popor prins sub călcâiul cotropitorului. De această dată vorbim despre cei care cred că România este o țară sub forma unei gări, din care mai mulți pleacă decât vin sau se reîntorc.

Această senzație ne pune pe gânduri. Încercăm să nu pășim pe vechile cioburi ale strigăturilor populare: ”Nu ne vindem țara”, chiar dacă, din ce în ce mai multe secvențe ne oferă răspunsuri identice: ”Nu ne vindem țara, o dăm de pomană!” O astfel de constatare este la fel de periculoasă cu ineficiența clasei politice, singura îndreptățită nu doar să ne dea răspunsul exact, cât mai ale să facă tot posibilul ca așa ceva să nu se întâmple. Și, totuși, autoarea marilor confuzii, ale marilor zâzanii, cuca bătăilor pentru imaginea deformată a României nu poate fi alta decât aceeași clasă politică de la care se așteaptă minuni. De fapt se așteaptă ceea ce nu se va întâmpla niciodată, căci dacă se va întâmpla așa ceva, să nu mai avem de răzbunat pe nimeni și nimica, atunci ar trebui să constatăm cu stupoare că așa ceva nu există, chiar dacă mângâiem cu mâna noastră trupul girafei, chiar dacă cei mai fericiți (sau poate ghinioniștii) suntem cei care răspund prezent și merg la vot, din convingere, din obligație sau pur și simplu pentru a avea motivul îndreptățitei hoții. Să furăm doar o pișcătură pe care să o adaugăm la ceea ce votăm.

ADI CRISTI