SĂ NU VINDEM PIELEA URSULUI DIN PĂDURE

Nu știu ce se va mai întâmpla din România. Este o țară aflată în derivă sau poate este o țară amorțită de aburii jocurilor politice. Nu mai miră pe nimeni derapajele pe care poporul român este obligat să le facă față, atâta timp cât conducătorii săi nu fac altceva decât să-l hurduce de parcă ar traversa un teritoriu desfundat sau plin de goluri de aer.
Pandemia în loc să ne unească, așa cum, de fiecare data, primejdia a dat semne de unitate și solidaritate, adunând laolaltă întregul popor, a dat cu noi de pământ, ne-a păstrat în dușmănia care ne toacă mărunt și ne presară care încotro bat vânturile, ploile și viiturile. Poate de aceea mișcările politice de pe scena principală a țării sunt acompaniate de furia Naturii, fie de la Munte fie de la Mare.
Nu cred că am dat dreptate președintelui Klaus Werner Iohannis de multe ori, dar, de această data, când nu vrea să riște să mizeze pe nebunia relaxării, mă simt obligat să-i țin partea, cu atât mai mult cu cât, jocurile politicianiste ale ”victimelor” liberalilor nu-și justifică penibila luptă cu orice preț. Înțeleg, așa e în politică! Îi întinzi mâna adversarului, chipurile să-l ajuți să iasă din apă, chiar dacă, în final, îl arunci în valurile învolburate, scuzându-te că te-ai împiedicat din greșeală.
Acest tip de înțelegere a ajuns astăzi să ne țină cu gâtul sub ghilotină, sau să ne pună genunchiul pe aorta, multiplicand sacrificiul la nivelul a douăzeci de milioane de victime, model George Floyd.
În 1996, președintele Emil Constantinescu a riscat să învețe din ce se compune funcția de președinte de republică, semnând conștient contractual social cu poporul român, utilizând o sumă de informații pe care le-a crezut adevărate (15.000 de specialiști, 30 de miliarde de euro ce stau blocate la granița de vest a țării etc.), fiind puse la dispoziția sa de structurile speciale ale țării, structuri care, după afirmațiile sale, l-au determinat să își încheie evoluția politică după doar un mandat prezidențial (Sic!)
Covid-19 a ajuns astăzi să fie virusul care a produs cele mai mari pierderi de vieți omenești, dar și de prăbușiri ale economiei mondiale, o contracție de 5,7% (deocamdată), luând ca an de comparație sfârșitul Celui de-al doilea război Mondial (1945).
Este greu de înțeles de ce liderii politici nu reușesc să se desprindă de magnetul intereselor politice în favoarea urgenței zero care o impune grija față de viață, de salvarea ei, precum și de asigurarea minimului de confort necesar traiului de zi cu zi, în aceste condiții de maximă alertă.
”Scăparea în libertate” a noului coronavirus (prin ignorarea distanțări fizice, purtarea măștii de protecție, evitarea spațiilor aglomerate) riscă să anuleze imediat toate progresele pe care, zi de zi, le-am obținut în lupta cu Covid-19, din luna februarie și până acum. Putem, astfel, înregistra un eșec usturător a celor patru luni duse astfel pe apa sâmbetei, sacrificiul lui ”stați acasă!” diluându-se pur și simplu până la evaporare.
Ne-am sacrificat degeaba! O astfel de stare este pusă în pericol de luptele politice fără rost în astfel de situații limită.
PSD, PRO România, ALDE, UDMR – reprezintă astăzi votul majoritar din Parlamentul României care poate schimba guvernul.
Amestecul în politică a președintelui Klaus Werner Iohannis, prin atacurile grosolane asupra celui mai mare partid politic al țării (PSD), face imposibilă activarea prerogativelor prezidențiale de mediator, de factor de echilibru al disputele politice de pe eșichierul politic al țării, în vederea găsirii acelui numitor comun care să permit coerența, unitatea și solidaritatea atât de necesare găsirii drumului bun, a căii drepte pe care suntem obligați să mergem pentru a sluji supraviețuirea noastră ca popor, evitând eșecul risipirii poporului într-o populație, dezarticulată, incoerentă, lipsită de personalitate și de esența noastră națională, indiferent de cât de globalizați am ajuns să fim în acest obsedat secol al globalizării.
Cred că încă mai avem nevoie de răbdare, seriozitate, de pașii făcuți cu băgare de seamă, lăsând Vama Veche încă în aducerile noastre aminte, protejându-ne podul de piatră din cale apei.
Nu putem să vindem pielea ursului din pădure, doar pentru că o astfel de afacere seamănă izbitor de mult cu noi.
ADI CRISTI