24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Am luat-o la vale?! Căderea face parte din legile fizicii! Noi, românii, ne-am obișnuit cu astfel de variante ale prăbușirii. Pentru a ne încuraja am găsit varianta ”căderii în picioare”, care de fapt este o inevitabilă propulsare imediată!
Nu tot timpul căderea este o pedeapsă. Mai sunt și căderi creatoare, benefice, deșteptătoare, teritorii pe care crește ambiția de a fi la dispoziția cuiva. Nu se spune la dispoziția cui, ci pur și simplu fantezia este lăsată să-și încerce aripile, zborurile. Dar, cele mai inedite raportări sunt acelea care te scot în față, te pun să dai onorul la drapel și mai apoi te pune să cânți imnul și să ridici singur drapelul, păstrând, în același timp, distanțarea fizică. În necesarii doi metri nu încape stegarul, cântărețul și cel pentru care se dă onorul la drapel. Trei personaje separate de inevitabilii doi metri nu pot decât să ne îndepărteze de momentul sensibil la marginea zilei, chiar dacă ne-am trezit cu noaptea în cap.
Starea de imponderabilitate prin care trecem este de fapt descurajarea cea de toate zilele, devenind încetul cu încetul dușmanul nostru declarant, împotriva căruia încercăm să ne construim un nou mod de a fi, de a reacționa, de a ne raporta.
Am luat-o la vale?! Pierderea poziției stabile ne face să credem că s-ar putea ”să ne fugă pământul de sub picioare”. O astfel de alarmă are capacitatea de a ne pune față în față cu noi înșine pentru o sumară evaluare, pentru identificarea cauzei care ne provoacă abaterea de la obișnuitul traseu parcurs între firesc și nefiresc. De această data ”nefirescul” este susținut și interpretat de abaterea pe care suntem nevoiți să o recunoaștem, în momentul în care răspundem la întrebarea: ”Ce se întâmplă cu noi?” Pentru ca, mai apo,i să se formeze un rând sui generis, dezvoltat geometric de retoricele răspunsurilor, dar care păstrează parfumul inconfundabil al drumului prin serile cu ploi calde de vară.
Sensibilitatea, emotivitatea fac parte din arsenalul nuclear al ființei umane, cu ajutorul căruia se pot produce efectele unui seism de grad 9 pe scara Richter, când se produc modificări de relief, munții devin văi și văile devin munți!
Covid-19 este deja dușmanul declarant și recunoscut al celui de-al doilea deceniu al Mileniului III, a cărei forță este una nu atât de speriat, cât mai ales de pus în spatele popii, în drumul cortegiului simplificat la minim spre groapă.
Suntem dependenți de nebunia de a fi inconștienți, dați pradă nemulțumirilor impuse de umilința de a fi singur, ”fără ca trupul să te mai asculte, să simți cum ți se usucă sufletul de sete și tu să nu ai forța necesară de a duce cana cu apă la gură”. Iată un pasaj din mărturia unui bolnav salvat de propria sa voință din ghearele sfâșietoare ale noului coronavirus, după o lună de zile de zvârcolire pur și simplu în brațele morții.
În paralel cu această mărturisire, putem să punem declarațiile inconștiente, dar sincere, ale acelei tinere politicoase, ce nu poate fi convinsă că astfel de mărturisiri au ceva în comun cu viața, ea fiind mai mult agasată de interdicțiile impuse de guvernanți, decât de efectele nerespectării acestora, prin inducerea în masă a infestării cu noul coronavirus. Acest tip de reacție este puternic speculată de cei care urmăresc anumite interese pragmatice, greu de înțeles, atâta timp cât acestea se obțin prin încurajarea morții, ca monedă de schimb.
Sadismul devine o realitate care nu mai trebuie împachetată în metaforă, ci pur și simplu se vinde la liber, în mărime naturală, făcând parte din limbajul comun al acestui deceniu ajuns să ne obsedeze prin prăbușirea libertății de a visa în groapa comună a celor cărora li s-a luat și dreptul de a muri în demnitate.
Această îndepărtare brutală de toate cele sfinte, scoate singurătatea din noi, odată cu ultimul oftat astfel încât reușim să simțim umilința cum ne sfâșie pașii, pe care îi aveam făcuți pe acest drum al pocăinței, dar și al trecerii și petrecerii peste nimicnicia omului dedat orgoliilor.
Nu reușim să ne facem utili nici măcar în acest ceas sortit deșteptării, pentru a evita sfârșitul ascuns în spatele somnului, ajuns a fi calea scurtă dintre viață și moarte. Trecerea din viață în moarte prin somn mi se pare a fi una dintre cele mai tulburătoare treceri, prin care există acel inefabil greu de explicat, greu de povestit, greu de înțeles că totuși, o ființă poate să rămână în veșnicia unui vis, ce ar putea fi coșmar sau profunda poveste de dragoste.
Suntem profund pedepsiți să nu ne cunoaștem moartea, să nu avem libertatea ultimului oftat, să nu rostim fraza care să ne mențină în rândul celor vii și dincolo de moarte.
ADI CRISTI
