OXIGENAT NU LA CREIER, CI DOAR LA PĂR

A început apa să ne spele nu doar tălpile cât și genunchii. Străzile, fără prea multă greutate s-au transformat în adevărate albi de râuri, obligând cetățenii orașelor să își asume circulația prin apele tulburi, nu doar a pandemiei, cât mai ales a zilei de azi. O zi încă blocată în încleștarea definitivării rezultatelor alegerilor locale, finalizând, într-un regim accelerat, punerea la lucru a consiliilor locale și a instituției primăriei.
În general, atmosfera este dinamizată de atitudinea agresivă a useriștilor, cei care simt astăzi că sunt pe val și că nimic nu le mai poate rezista, intervenind cu o atitudine revanșardă, de genul ”Acum e acum, o să vă belim!” Personaje delicate, firave, de la care te-ai fi așteptat la mlădieri de trestie, nu ezită să arunce cu bolovanul în baltă, să fie vulgare, folosindu-se de un vocabular mai mult decât sărac, în care predomină un singur cuvânt învățat să fie întors pe toate fețele și în toate situațiile. Corupție și iar corupție, în sus și în joc, în lateral, pe dungă și rotit astfel încât să nu se mai înțeleagă decât faptul că vorbim fără ca să transmitem ceva, fără ca să propunem o anume construcție. Doar lălăială, hărmălaie și multă multă dezordine.
Există în Capitală un personaj care nu are nimic în cap și, pentru acest lucru, îl întâlnim mai mult cu capul în nori, desprins de orice realitate imediată sau îndepărtată. Un astfel de ciudat atinge mai mult cazul clinic, decât libertatea de a spune orice, atâta timp cât Constituția îți dă acest drept, sub garanția libertății cuvântului, a opiniilor.
Paranormalul face parte din categoria celor care sunt suspectați de scurt-circuit la gămălie, lângă care este plantată o pancartă cu ”Ocoliți, pericol de alunecare în neant!”. Este personajul cu care se luptă întreaga Jandarmerie română, care se leagă cu lanțuri de garduri, care aruncă cu vopsea pe sediile puterilor statului de drept, care atacă ziua sau noaptea pe demnitarii care sunt împotriva dreptei sau a CCR când acesta dă soluții ce nu sunt pe placul primului ministru sau a președintelui țării. Derbedeu este folosit ca o supapă de presiune cu ajutorul căreia se egalează presiunile sociale. Chipurile el reprezintă glasul societății civile. Dacă ar fi așa, ar trebui să ne obişnuim cu ideea că în România societatea civilă este handicapată, senilă, fără discernământ.
Această pramatie ne face de râs. Ne pune în situația nu numai să ne enervăm ci și aceea de a pune mâna pe un par, pentru a-l altoii ”până îi merg toți fulgii”. Lipsa de soluții a celor cândva în opoziție l-au născut pe acest handicapat cerebral, care este în stare doar să țipe, să urle, să se folosească numai de interjecții, gândind că astfel se poate exprima coerent.
Dacă îl privești în ochi ai surpriză ca pachidermul să nu aibă ochi. Dacă îl provoci să-ți dea un răspuns, de asemenea, trăiești surpriza de a constata că diformul nu scoate decât sunete, din categoria celor pe care locomotivele cu abur le mai scoteau la intrarea în gări.
Se lipește ca marca de scrisoare, de parte din noul partid, de parcă ar fi o prelungire a acestuia în vidul pe care îl poate produce creierul său lipsit de neuroni. De fapt, nu neuronii îi lipsesc. Ceea ce îi lipsește este acea minima înțelegere între neuroni, ceea ce îl face să fie incoherent și greu de urmărit.
Clotilde Armand, un bebeluș născut pentru a fi primar la Sector 1 la București, dintr-o prezență agreabilă se transformă într-o cață atunci când încearcă să vorbească în limba română. Un astfel de personaj ar trebui, la rândul ei, să suporte un control psihiatrie și unul de exprimare în limba română, astfel încât gălăgia de la gura domniței să aibă un sens ce ar putea să fie și urmărit. Modul în care Clotilde țipă, urlă, dă ochii peste cap, sare de pe un picior pe altul, asemenea unei rațe înfuriate, provocând o adevărată tevatură.
Personajul nu este excepția care ar fi trebuit să întărească regula. Din ce în ce mai multe astfel de glasuri tind să arunce în aer un partid care ar fi putut să fie creditat cu îngăduința nevoii de noutate.
Astfel o întâlnim și pe minion, frumos articulate, Cosete Chichirău, personaj care transpiră aceeași delicatețe, dar care, în momentul în care își susține punctul de vedere, țipetele și invectivele fac parte din bagajul de motivații prin care și această domniță dorește să-și impună un punct de vedere, evident lansat spre dezbatere. O astfel de situație nu ne duce decât în fundătura pe al cărui perete stă scris ”L-am schimbat pe dracu cu tat-su” !
Ne așteaptă patru ani copioși de divertisment, de lovituri sub centură, spectacole oferite pe gratis de cei care nu știu decât să țipe și să-l poarte în frunte acel #rezist, oxigenat, dar nu la creier, ci doar la păr.
ADI CRISTI