24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
A început de ieri să cadă…iluzii după iluzii. A început marea eliberare. Scăparea la libertate. Ieșirea din crepuscul. Câștigarea unor drepturi luate acum, mai bine de un an, pe motiv de protecție. „Ia să vă ia mama voastră, cea bună și lăptoasă, cutia de chibrituri, să nu care cumva să dați foc umanității!”
A început revenirea la normal, dacă acel „normal” invocat ar mai putea să semene cu ceea ce ni s-a luat. Este ca și cum, aflat în consumarea unui salt mortal, în punctul în care există un maxim de înălțime, să te răzgândești, de fapt să fii forțat să te așezi din nou pe pământ, ca și cum ar exista un „la loc comanda!”, simplu și de ne negociat.
Acum, când se pare că ne bântuie marea trezire, ni se spune că am fost cuminţi și ne-am vaccinat, drept pentru care, în loc de acadea, primim dreptul de a ieși de sub mască, de a ne căpăta identitatea cea de toate zilele, să intrăm în rând cu lumea. Evident că este vorba de lumea aceasta și nu lumea cealaltă, lume din care, iată, am fost smulși pentru a fi repuși în drepturile noastre legitime, de a muri de boală și nu de fantasmele greu de explicat, greu de înțeles.
Suntem redați vieții să o trăim și, mai ales, să o consumăm în limitele în care fiecare dintre noi știe să interpreteze această doină de jale, în care accentele puse pe moarte sunt pe cât de tulburătoare, pe atât de neluat în seamă. Uneori constatăm că această liturghie datorată morții este cu atât mai ireală cu cât „dragostea de viață” ne separă fundamental de sentimentul cel fără de sfârșit din care este născută veșnicia. Se pătrunde în veșnicie doar prin moarte, atâta timp cât viața este considerată a fi nevrednică pentru a sluji la Împărăția marilor decizii pe care doar veșnicia și le poate însușii, chiar și prin măreția timpului pus la dispoziția faptelor cele fără de sfârșit.
Acum am revenit în tiparele cunoscute nouă, din care ne vine foarte ușor să ne jucăm de-a moartea, de-a viața, de-a mama și de-a tata, construindu-ne familii lângă familii, în sensul respectării ordinii creștine, în care familia este celula societății. De la ea se pornește marea construcție a vieții, prin ea se ajunge la nemurirea spre care genunchii noștri se pleacă.
Nemulțumirea omului nu are margini și nici o anume întindere. Ea poate fi însăși nelămurirea, poate fi neîncrederea și trădarea demontată interes cu interes sau chiar în părțile componente ale iubirii împărtășite.
Dacă nu ni se dă ceva, protestăm până ce ni se va da. Dacă acel ceva nepa fost dat, protestăm de ce ne-a fost dat.
Am protestat să fim din nou liberi. Am ajuns din nou liberi, dar continuăm să protestăm: de ce suntem din nou liberi?
Se pare că protestul este mai mult decât o revoltă. Este felul nostru de-a fi. Avem nevoie de protest cum avem nevoie de aer. Trebuie să respirăm, trebuie să ne luăm în seamă. Este fundamental pentru noi această motivație de a ne lua în seamă, de a fi în centrul atenție, de a avea flacăra aprinsă, să se știe că existăm, să se știe că suntem acolo, în piața publică, pe ploaie, ninsoare, arșiță sau ger. Noi suntem acolo, punct de reper, oameni care contează, oameni pe care te poți baza,
Dacă va fi o vreme când nu vom mai avea ce să cerem, ce să ni se dea, atunci vom protesta pentru lucrul acesta, pentru că nu mai avem ce să cerem!
Astăzi încercăm să ne recunoaştem. Să ne recompunem figura de sub mască. Să ne dăm seama cu cine ne-am întâlnit în vremurile în care ne ghiceam mai mult, decât ne recunoșteam.
Masca a fost un exerciţiul în care anonimatul ne-a pus mintea la contribuție. Ne-a oferit imaginației un exercițiu credibil de recompunere a unei fizionomii care era parţial obturată de mască.
În cele din urmă, după mai multe eșecuri, reușisem să prelungim din memorie părți ale fizionomiei lipsă.
Acest castel de nisip s-a prăbușit în momentul în care Klaus Werner Iohannis ne-a surprins cu știrea: „De mâine, din nou fără mască”! Ei bine, și ce se întâmplă cu munca noastră de creație, de a recompune imagini, chipuri plecând doar de la umbra lor?
ADI CRISTI
