SHALOM

Încercăm din nu să vorbim despre evrei. Dintr-un început cu prietenie, condescendență și mai ales cu mult respect. Vorbim mai puțin despre poporul ales cât mai ales vorbim despre poporul care de-a lungul istorie s-a dovedit a fi poporul care se atașează  de cel pe lângă care și-a regăsit sau și-a regândit casa. Shaul Carmel, unul dintre cei mai mari ultimi psalmiști ai literaturii române, petru a-și rezolva problema identității sale, a sesizat că evreii au cel puțin o patrie și o matrie. O țară în care s-au născut și o țară destinată lor Facere.

Când încercăm să vorbim despre evrei pentru a ne împrietenii cu cei de lângă noi nu ar trebui să avem păreri preconcepute, să ținem cont de ce spun unii sau alții, ci pur și simplu să ținem ochii deschiși și inima deschisă, să obervăm în direct ce ne spun inima, zâmbetul, îmbrățișarea.

Mare parte din reacțiile noastre sunt induse de  mințile bolnave care au otrăvit lumea de milenii de invidie și lipsă de judecată. Avem nevoie de o dreaptă cumpănire a  ceea ce vedem că se întâmplă cu noi atunci când suntem martori direcți sau martori asociați în povestirile nemaiauzite și nemaivăzute privind artrocitățile preluate din istoria veche a dezumanizării noastre ca specie. Asirienii au ajuns la ”performanța” de a calcula datoriile popoarelor învinse față de ei, prin părți din scalavi. A tăia dintr-un scalv, după cum le dicta socoteala exacta, era un lucru firesc în nefirescul valorificării mai apoi a câștigului astfel obținut.

Pata neagră de pe memoria contemporană datorată crimelor naziste, uciderea celor peste șase milioane de nevinovați, doar pentru că erau evrei, o „rasă inferioară” față de rasa Ariana a nemților lui Adolf Hitler, nu poate decât să ne blocheze orice altă explicație, care s-ar recomanda a fi credibilă și de bun simț. Într-o paranteză fie spus, apropos de isatira arsei superioare, astăzi, Germania a ajuns să fie reprezentată nu de blonzii cu ochi albaștri, ci de negrii cu ochii de abanos, într-o replica tăioasă pe care istoria a servit-o urmașilor celor care au ucis cu ură, sadism, nebunie greu de iertat.

Poporul evreu a avut de îndurat ceea ce nu i-a fost dat să îndure nici unui alt popor al lumii. Se pare, spun cei mai sceptici analiști, poporul evreu s-a născut pentru a fi exilat, pentru a fi alungat și mai apoi adunat, astfel încât din nou să fie fugărit din calea celor care de mii de ani confundă dreptul de a stăpâni cu dreptul de a asupri popoare, ca drept legitim al stăpânitorului celui care învinge în fața istorie.

Evreul s-a dovedit a fi esența popoarelor istorice. Chiar dacă numărul lor relative mic de ordinal a câtorva milioane îl clasifică în rândul victimelor sigure, care nu pun mari probleme, fie char și exterminării lor, în realitatea celor peste 12.000 de ani de continuitate există puternica mătruirie care poate să explice totul. Uciderea unui evreu duce la nașterea a cel puțin alți doi evrei; O sută de evrei uciși provoacă nașterea a o mie de evrei deciși să lupte în numele celor uciși; un milioan de evrei arși în cuptoarele dezumanizării provoacă o sută de milioane de reacții potrivnice acestui sumar al pagubelor colaterale. Peste toate aceste victime, repet, nevinovate, orice altă manifestare antisemită va arunca în aer liniștea planetei, așa cum poate fi aruncată în aer chiar planeta. Gropile comune, pogromul, holocaustul sunt realități în fața cărora până și nemții au fost obligați să reînvețe limba lui Goethe, sunetul inconfundabil al Odei Bucuriei, pe care Beethoven l-a prăvălit peste toate rănile deschise ale omenirii.

Nu popoarele sunt devină, cum de altfel nimeni nu acuză pe nimeni, decât în momentul în care faptele și atrocitățile comise vorbesc. Poate că, în acest punct se află „punctul nevralgic al problemei”. Poate că o acțiune preventivă ar fi mult mai benefică decât poziția de a sta în stand by până când „criminalul își va face datoria”.

Și, totuși, ecuația pare mult mai simplu de rezolvat în condițiile în care cunoaștem deja nu numai rezultatul cât mai ales și metoda impusă de această problem, prin reducerea la absurd.

Un lucru absurd își găsește imediat rezolvarea dacă, la rândul său, va fi redus la absurd. Ce-ar fi zis Adolf Hitler, pe când stătea pe malurile Rinului, în fața șevaletului, dacă din spatele său Van Gogh l-ar fi alungat acasă porcăidu-l cum o poate face doar un neerlandez post-impresionist?

Evident că, o astfel de îmtâmplare atemporală și aspațială  ar fi adus o mult mai mare liniște peste Planeta Albastră. Dar, paradoxal, nu de zgomot suntem noi astăzi obsedați cât mai ales de lipsa unui limbaj al prieteniei profunde, acel tip de înțelegere, de împăcare, de solidaritate pe care, paradoxal, poporul evreu a demonstrate că deține toate elementele componete ale acestuia. Mai mult, pacea pentru evrei a devenit nu  numai salutul cotidian, cât mai ales a devenit și spiritul impului national: Shalom! – pace, armonie, integralitate, completitate, prosperitate, bunăstare și liniște și poate fi folosit idiomatic pentru a însemna atât salut, cât și revedere.

ADI CRISTI