LIBER LA BUN SIMȚ

Marșul vieții a devenit peste ani o reacție firească la adresa luptei pentru pace. De fapt, la detensionarea nervozității cu care am trecut de jumătatea de secol XX și am intrat în noul mileniu ca într-un coșmar al spaimei că răul îndurat de părinții noștri riscă să fie repetat de noi.
Obsesia morții violente, pe motiv de rasă inferioară, de om vinovat pentru originile sale, de faptul că părinții l-au născut doar pentru a fi dat morții ca material care să servească doar crimei și doar ei, rămâne astăzi un subiect la zi, o încercare de a sluji la curțile firescului, fără nici o urmă de părere de rău, de complex de inferioritate față de cei care încă se mai gândesc la dictatura forţei prin ură și dezbinare. Acest tip de atitudine nu are nimic de a face cu valorile morale ale unei societăți bazată pe respect și mai ale pe supremația valorii.
Ne încolonăm la poalele dealului, unul lângă celălalt, dându-ne mâinile, înaintând, cântând despre Pace, atât în limba română cât și în limba ebraică. La Iași, rabinul Josef Wasserman din Dorohoi, ajuns peste ani rabinul comunității evreilor plecați din România în Israel, se află în postura coloanei vertebrale a acestui proiect de păstrare a memoriei vii victimelor pogromului din 27-29 iunie 1941. Evreii au această sagacitate cu ajutorul căreia încearcă să nu slăbească aducerea aminte, an după an, chiar dacă acest lucru o fac de 80 de ani, fără a obosi, fără a li se părea că ar fi timpul să se oprească, consumându-și tot ceea ce trebuia spus. Întrebat de ce nu-și lasă rănile vindecate, de ce le tot răscolesc în fiecare an, rabinul mi-a spus că o astfel de stare, chiar dacă pare a fi obositoare sau redundantă, ea totuși are importanța repetiției, să nu care cumva un lucru uitat să fie repetat. A repeta atrocitățile regimului fascist nu poate fi decât un semn de nebunie cronică, de infecție psihică, iertată doar de lipsa unui reper care să păstreze trează durerea și mai ales umilința celor maltratați sau chiar uciși, doar pentru că ei au fost făpturi diferite, născute fiind de alte mame decât cele care au născut rasa superioară a poporului german.
Încă ma sunt și în zilele noastre pasaje comportamentale care să ne îngrozească, care să ne tulbure somnul, care pur și simplu să ne trezească din nou față în față cu moartea, trecută pe lângă noi, din întâmplare, dar care să-și facă simțită prezența cu aceeași răceală și teroare a anilor din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.
Nu uităm pentru a nu repeta! Să fim noi considerați nebuni, dar să nu mai dăm prilejul ca moartea să ne scoată din nou din case cu picioarele înainte!
Marșul în sine poate fi citit ca pe un manifest pe care actuala generație îl transmite zilei de mâine, celor care vor urma în imediata noastră apropiere, încercând astfel să păstreze acea continuitate care ne garantează că astfel de erori nu vor mai putea să apară.
Acest marș nu este doar al evreilor plecați din România și reîntorși astăzi la Iași, ci pur și simplu pentru toți oamenii de bună credință, pentru toți iubitorii de pace, care vor să lupte pentru pace nu omorând oameni, ci pur și simplu păstrând memoria trează a acelui dezastru în care oamenii erau pur și simplu uciși pentru că erau însemnați cu steaua galbenă pe piept. Lovituri de bate,
Astăzi se împlinesc 80 de ani de la pogromul celor peste 14.000 de oameni uciși prin împușcare, prin lovituri de bate, sufocare în trenurile morții care au plecat din gara Iași. Peste 14.000 de evrei ieșeni, scoși din casele lor, fără ca aceștia să fi comis vreo infracțiune. Bunici, părinți și copii, dar mai ales copiii care au încercat să-și salveze din calea urgiei păpușile lor preferate, au fost culcaţi pe trotuare și împușcați.
În acele momente de derută, sufletele copiilor au fost mult mai sensibile, mult mai precaute, ducând la pieptul lor acele bucăți de cârpe pentru care sufletul lor de micuți le-a dat suflet, dar mai ales, le-a dat puțin din protecția brațelor lor ocrotitoare.
Operăm deja cu simbolul îmbrățișării ca factor de protecție, de asumare a siguranței celor pentru care indiferent de cum s-ar defini această apropiere, trebuie să fim cât se poate de conştienţi că avem nevoie de acest tip de apropiere.
Marșul vieții este, la urma urmei, reacția noastră față de moartea care se apără astfel oferindu-ne nouă această șansă fără de care viața nu ar mai fi avut șansa continuității.
Mulțumim Josef Wasserman, mulțumim Mihai Chirica, mulțumim ieșenilor prezenți și mai ales evreilor sosiți la Iași doar pentru a urca dealul cimitirului, de a aprinde o lumânare la mormintele celor lăsați la Iași. Nu aceleași mulțumiri ar trebui să le primească, paradoxal din oficialitățile care nu prea au înțeles ce e acela un marş al vieți, un rabin Wasserman, dar care se cred îndreptățiți să fie prezenți în primele rânduri, doar pentru că reprezintă o instituție cu nume de câștigător al Premiului Nobel pentru Pace. Iată că nu este suficient să fii evreu pentru a primi liber la bun simț!
ADI CRISTI