VIU PÂNĂ  LA MOARTE

Copilul mă strânge de mână.

Nu vrea decât să mă absoarbă

cum picătura de ploaie pătrunde

în suprafața fierbinte

incandescentă

a obrazului tău pierdut în arșița verii.

 

Întind mâna spre locul

în care ar fi trebuit să te găsesc

ar fi trebuit să fim unul lângă celălalt

cum mai sunt cuvintele

ce dau înțeles

poveștii noastre încă neîncepute

 

Alături de mine există întinderea mâinii

sau întinderea care face parte din tine

un fel de căldură decupată

după conturul cuprinderii

sinteza poveștii care ne spune

că suntem aceeași în fiecare seară

că suntem aceeași de azi până mâine

chiar dacă tu nu mai ai costumul de baie

minuscul și greu de găsit.

 

Doar astfel rămân viu până la moarte

când moartea nu poate fi decât

o simplă necunoscută

o mână întinsă din umbră

o umbra prelinsă pe gâtul arcuit

pe care se prelinge

acel fulg topit de zăpadă.

 

ADI CRISTI