ARSURA LIBERTĂȚII

Adi Cristi

Adi Cristi

Avem dreptul să ne întrebăm ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă astăzi, ”a doua zi după” Revoluția din decembrie 1989, dacă înțelegem de ce pentru istorici ”a doua zi” înseamnă de fapt după 25 de ani de la producerea evenimentului. Încercăm să ne dumirim cum de a fost posibilă spulberarea, într-o singură noapte, a regimului comunism, trăit de cei de dinainte de 1989 cu același sentiment pe care îl ai în momentul în care te știai condamnat la comunism cu ai fi fost condamnat la veșnicie. Încercăm să ne dumirim cum de a fost posibilă trezirea poporului român din hipnoza roșie accentuată de mișcarea pendulului promisiunilor iluzorii, asupra căruia ne erau fixate privirile. Totul a explodat cu forța pe care, mai apoi, pe parcursul următorilor 25 de ani, poporul român a mai verificat-o de mai multe ori, de această dată prin votul la care a încercat să participe, să fie prezent nu sub formă de turmă, cât mai ales sub formă de răzvrătire. Astfel, nu putem să nu observăm că de fiecare dată poporul a ales alternanța la guvernare. In cele șase mandate parlamentare, trei au fost câștigate de social-democrați și trei de forțele politice de dreapta. Nu putem ignora acest câștig, nu putem ignora această alegere prin votul majoritar al drumului necesar într-un anumit moment. Trebuie să recunoaștem că am ales tot timpul ceea ce meritam să alegem. Nu am fost niciodată mai prejos de timpul pe care singuri l-am construit, cum de altfel niciodată nu am avut mai mult decât alegerile noastre ne-au dat voie să avem.

Speranța într-o viață mai bună ne-a fost în acest sfert de veac sau, mai corect spus, în cele 32.871.600 de secunde (câte au încăput în cei 25 de ani post-decembriști), dezideratul de la care nu am abdicat niciodată, chiar dacă nici măcar astăzi nu putem spune că știm ce înseamnă să trăim mai bine decât am trăit ieri. Tot timpul avem gustul amar al unor vremuri trecute, în care ni se pare că am dus-o mai bine decât o ducem acum, chiar dacă memoria, de această dată, ne joacă feste. Nu mai ținem minte ce înseamnă să nu ai cele de trebuință, de la lapte, carne, ouă, la libertatea de mișcare și, mai ales, la libertatea de exprimare, dreptul la opinie și, în general toate drepturile și libertățile cetățeanului, consfințite și apărate prin lege de regimurile democratice. Cu cât vom deține mai multe drepturi, cu atât vom uita mai repede că venim dintr-o lume a absurdului, în care decizia unui singur om, a dictatorului, era lege, indiferent la câte cazne trebuia să facem față.

Redarea demnității și a personalității individului este, la rece vorbind, cea mai mare cucerire a Revoluției din decembrie 1989. Restul realizărilor celor care au urmat, mai încet sau mai intempestiv, nu au fost decât rezultate ale ”câștigului primordial”. Restul au fost fructele, trunchiul și ramurile fiind verticalitatea, probitatea și caracterul integru al individului, devenit astfel personalitate. Componenta etică a fost decisivă în impunerea sistemului axiologic ca factor decisiv în aprecierea exclusivă a valorii.

Mămăliga a explodat în decembrie 1989 într-o României ținută în lanțuri. Forța acestei explozii a fost necesară și suficientă pentru a descătușa nebănuitele energii care ne-au ajutat, dar ne-au și împiedicat, în drumul nostru spre capitalismul în care democrația avea menirea de ”a face jocurile”.

Pe 20 decembrie 1989 Timișoara era orașul eliberat de comunism. O enclavă ce nu ar fi rezistat peste noapte dacă țara întreagă nu ar fi făcut la rându-i acel pas înainte necesar revoluției. În noaptea de 21 spre 22 decembrie Bucureștii se trezesc la revoltă, fiind dezmeticiți de morții Timișoarei.

Forța de rostogolire a revoltei a început să fie susținută nu doar de revendicările existențialiste, cât mai ales de profundele acuze aduse acelui regim politic care nu a reușit să propună o ierarhie a valorilor. În fruntea noastră timp de aproape jumătate de veac au stat mediocrii, intelectualitatea nefiind considerată o clasă socială, ea a ajuns doar la cuprinderea unei pături sociale, clasele fiind ocupate de muncitorime și de țărănime. Ierarhia a fost puternic denaturată de cu totul alte criterii decât cele axiologice, ale competiției, decisivă fiind în alegere doar voia și voința conducătorului.

Acest tip de a performa a fost adânc întipărit în structura de rezistență a poporului, astfel încât ea a ajuns să fie asimilată la nivelul mentalității, fiind și astăzi, după 25 de ani de democrație, de stat de drept, preferata celor care au ajuns să manipuleze decizia politică.

De la Iași la Timișoara, de la Timișoara la București și, mai apoi, în toată țara, revoluția a permis poporului român să simtă, pe propria-i piele, arsura libertății și a responsabilității acestei stări de fapt.