ŢARĂ LIPSITĂ DE CONDUCĂTORI

Avem nevoie de atenţia fiecăruia dintre noi în chip de sol de pace. O astfel de perspectivă, în actualele condiţii de îmbulzeală, de lupte intestine, uneori chiar fratricide, nu se întrevede nici măcar sub formă de catarg străpungând linia orizontului. Se află undeva în afara câmpului vizual, pe teritoriul dorinţelor sau chiar al indiferenţei celor care sunt mult prea preocupaţi de ceea ce degetele lor ating, de ceea ce palmele lor strâng, în disperarea păstrării timpului prezent sub formă de pradă.

Nimic nu este mai preţios decât ceea ce ai reuşit să aduni, decât ceea ce ai reuşit să strângi în palmele tale, căutătoare de cât mai multe beneficii pentru tine. Epoca altruismului nu se află prin apropierea noastră, aşa cum nu se mai află nici epoca bronzului. Suntem pur şi simplu pierduţi în învălmăşeala agoniselii cu orice preţ, chiar dacă preţul acesta înseamnă distrugerea şi pedepsirea fără noimă a tuturor celor care se mişcă prin apropierea noastră. Se spune că în astfel de situaţii „nu mai avem nici tată, nici mamă”. Suntem orbiţi doar de fixaţia  de a pune mâna pe cel mai râvnit moment al vieţii, chiar dacă acesta, în profunzime privit, nu poate fi, ca importanţă, nici măcar atât cât o banalitate ar fi în stare să trezească interesul cuiva.

Sistemul nostru axiologic a fost puternic deteriorat, asemenea unui radar, care ne duce în direcţia greşită, chiar dacă intenţia noastră este de a ajunge la mal. Ei bine, de 23 de ani, tot înotăm în apele tulburi  ale incapacităţii noastre de a stabili un orizont credibil, o linie de demarcaţie dintre vizibil şi invizibil, dintre capacitatea noastă de a ne asuma responsabilitatea destinului comunităţii în care trăim, dar nu prin interesele noastre, cât mai ales prin interesele celor mulţi pe care îi reprezentăm de fapt prin votul asumat de a fi la dispoziţia societăţii. Această optică primară oricărui interes public ar trebui să facă parte din ADN-ul celor care se simt în stare să fie sau să devină conducători. Este ca şi cum la dispoziţia celor mulţi şi-ar manifesta dorinţa să fie pentru a fi conducători, un criminal în serie, din categoria „lupilor puşi paznici la stână”.

Medical vorbind, nu toţi semenii noştri sunt făcuţi pentru a se dedica comunităţii, existând, în primul rând, gestul de a fi necondiţionat la dispoziţia celor mulţi. Valoarea altruismului, într-o asemenea poziţie, este nu numai necesară, dar şi determinantă. Ea poate să facă diferenţa, ea poate să stabilească drumul spre succes, „ieşirea la mal” sau saltul atât de mult invocat atunci când se vorbeşte de nivelul calitativ al vieţii de zi cu zi.

Într-o lume în care nu există această atitudine de slujitor dezinteresat al comunităţii, dar care este plină de bune intenţii, susţinute doar pe fondul populismelor lamentabile şi chiar degradante, nu se poate construi nimic, nu se pot face „paşi înainte”, aşa cum nicio misiune dedicată celor muţi nu-şi poate găsi consistenţa.

La această oră, venind dintr-o istorie de 23 de ani, România nu a reuşit să-şi educe conducătorii spre această zonă profundă şi consistentă a atitudinilor pentru popor, aşa cum discursul a reuşit să o facă. Vorbim mult, uneori foarte mult, despre aceste valori, fără a ne da seama că, în fond, în realitate, ele există doar la nivelul discursului, fiind simple figuri de stil şi nicidecum prezenţe vii, reale, lucrative, de pe urma cărora poporul să poată trăi mai bine. În continuare se trăieşte aşa cum se trăieşte, atâta timp cât ţara este condusă aşa cum este ea condusă, prost şi fără dragoste. Tot timpul înaintea noastră se află speranţa, sub formă de momeală, sub formă de tentaţie, singura pentru care ne mai gândim şi la ziua de mâine. Rămânem şi astăzi o ţară lipsită de conducători, dacă ar fi să încercăm o identitate între cei care ne conduc şi cei care ar trebui să ne conducă.