DREPTUL LA TERORISM

Adi Cristi

Ne place să fim în rând cu lumea. „A fi în rând cu lumea” înseamnă, cel puţin pentru noi, şansa de a avea tot ceea ce au alţii, cu precădere aceştia fiind din lumea ţărilor dezvoltate. Obiceiul prost, „de a privi în ograda altuia”, este motivat în acest caz de ambiţie pe care ne-o insuflă posibila competiţie de a fi şi noi la fel ca cei de care depinde soarta lumii. Vrem să fim şi noi luaţi în seamă, vrem să se vorbească şi despre noi aşa cum se vorbeşte despre americani, englezi, francezi sau chiar despre unguri, rana noastră pe sufletul însângerat al neamului, încă de când carnea vie a lui Doja mai miroase a veşnică răzbunarea.

O astfel de ambiţie nu este invenţia post-decembristă a libertăţii de a gândi în astfel de termeni, cât mai ales ea vine din orgoliul mioritic de a fi în rând cu toţi cei care înseamnă ceva. Românii au vrut dintotdeauna să fie aleşii, să producă şi apă grea şi guma de mestecat şi autoturisme, dar şi blugi. S-au luat la trântă cu cei peste 200 de ani de industrie siderurgică a oţelului cu nemţii, au început să construiască şi vapoare şi locomotive şi autostrăzi. Nu au ezitat să aibă performanţe mondiale în varii domenii, aşa cum nu s-au ruşinat să recunoască că au şi ei teroriştii lor, mai ales acum când întreaga lume este antrenată în „al treilea război mondial”, care a început pe 11 septembrie 2001, în SUA. Acest război atipic nu putea să aibă o desfăşurare clasică, drept pentru care atât armatele cât şi strategiile au trebuit să fie adaptate noilor provocări pe care terorismul mondial le-a lansat o dată cu atacul fără precedent al teritoriului SUA. A urmat Spania, Anglia şi alte ţării din Orientul Îndepărtat, fără a uita Orientul Apropiat, acolo unde terorismul vrea să îmbrace haina „luptei de eliberare naţională”. Într-o astfel de tensiune, alimentată de „mişcările revoluţionare”, mai mult sau mai puţin credibile, din Tunisia, Libia, Egipt, Siria, intrăm şi noi românii, în rând cu lumea, fabricându-ne „un terorist de serviciu”, numitul şmecheraş Omar Hayssam. Coproducţia siriano-română este pe fond una ridicolă, de râsul curcilor, din categoria descreieraţilor care au întregit rândul teroriştilor de limbă română, fie „omul cu butelia din portbagaj, din Timişoara, fie  „inspiraţia lui Hristos” din amfiteatrul Universităţii Tehnice Gh. Asachi din Iaşi.

Găinăria lui Omar Hayssam cu pseudo-răpirea jurnaliştilor români, doar pentru a deveni o persoană importantă şi pentru preşedintele Traian Băsescu, (spre ghinionul lui „uns cu toate alifiile”, astfel încât să aibă o bază solidă pentru a-şi negocia fărădelegile economice ale firmelor sale) l-au pus în situaţia de a declanşa una dintre cele mai penibile acţiuni teroriste, respectiv antiteroriste, acţiuni care ne-au făcut de râsul lumii, dacă ar mai fi fost necesar, după ce aceeaşi lume nu a ezitat să râdă de noi în hohote şi cu lacrimi în ochi de felul în care am gestionat „criza ostaticilor din Irak”.

Acum, după ce „teroristul numărul 1” al României, Omar Hayssam, este centrul atenţiei mass media, reuşind să-i detroneze masa cu brânză şi roşii a lui Gigi Becali, adăpostit în puşcăria de top a României. În ultimele zile toate reflectoarele presei încearcă să-i descopere sirianului următoarele mişcări, de la care sunt aşteptate marile dezvăluiri, implicarea lui Traian Băsescu în eliberarea sa, povestită a se fi întâmplat într-un cadru mioritic, dar şi în aducerea sa în ţară, după ce acelaşi Traian Băsescu a recunoscut că ea a fost făcută în urma unei acţiuni a instituţiilor statului român, pe un teritoriu străin, acţiune recunoscută a fi neautorizată.

Omar Hayssam este aşteptat la vorbitor nu înainte de a fi dresat în ceea ce poate să spună, în ceea ce încă nu poate să spună şi, nu în ultimul rând, în ceea ce trebuie să uite că s-a întâmplat vreodată aşa ceva. Dacă suntem ţara care a produs şi gumă de mestecat, avem dreptul să avem şi noi teroriştii noştri, de limbă română! Să fim importanţi!