PIELEA ŞI OSUL POPORULUI ROMÂN

Adi Cristi

Adi Cristi

Nu mai putem respira. Dar nu este vorba despre lipsa aerului sau despre o eventuală deficienţă respiratorie a acestui popor chinuit şi, nu în ultimul rând, batjocorit. Natura îşi face treaba ei. Se ocupă din ce în ce mai atent de pedeapsa pe care omenirea se pare că o merită. La o aşa de mare scară, orice altă intervenţie devine una de pigmeu, de libelulă sau de orice altă efemeridă. Nu mai contează nici măcar zbaterea băsesciană, care ne tot pune la colţ, ne tot face cu degetul, ne tot spune, din ce în ce mai agresiv, că şi acest guvern este câhhh… În replică, actualii guvernaţi nu fac nimic care să-i ridice deasupra acestor acuzaţii impardonabile, care să-i absolve, cu acte în regulă, de „răuvoitoarele atacuri”.  Dar, printre zile caniculare, sfârşite în „ruperi de nori”, se aude şi gâfâitul guvernaţilor care încearcă să ne povestească ce bine ne va fi dacă ei vor mai mări taxele şi impozitele, dacă vor mai inventa nişte impozite, cum ar fi CASS pe venitul obţinut din închirierea imobilelor. Acest Radu Voinea, ministrul Bugetului, devine astfel piaza rea a efortului guvernamental de a fi prieten cu poporul şi nu de a redescoperi prăpastia în care a fost aruncat în 2010. Aceea în care a fost sacrificat poporul român, răspicat, fără drept de apel.

Astăzi, dacă încercăm să sesizăm drumul pe care mergem, nu putem să nu constatăm că ne îndepărtăm vizibil de mult promisa „relansare economică”, fundamentul solid al schimbării în bine a vieţii de zi cu zi, nimerindu-ne din nou prin stufărişul măsurilor prin care românii rămân aceeaşi sacrificaţi, aceeaşi plătitori de taxe şi impozite, care au depăşit deja cele mai fanteziste imaginaţii. Singura şansă a noastră, care ne poate uşura această durere, această suferinţă vie (care ne aruncă în zona anxietăţii, a alienării – pe motiv de neadaptare, de imposibilitate de a ţine ritmul sacrificiului, ce continuă să ne ia „pielea de pe os”) este vizualizarea întregului la scara cosmică, sistem de referinţă în care dimensiunea noastră este de nesesizat, chiar dacă suntem convinşi că existăm în continuare.  Carl Sagan ne spune că, la o astfel de scară, pământul are dimensiunea unui nasture care încheie pudic cămaşa de noapte a frumoasei adormită, în timp ce toate cele 4,5 miliarde de ani, scurşi de la apariţia vieţii pe Pământ, încap confortabil în ultimele bătăi de orgoliu ale miezului de noapte cosmic. Supuşi unei asemenea presiuni, în care infinitezimalul este de partea noastră, încercăm să ne motivăm nimicnicia, aşa cum mai poate fi motivat acel ceva care nu se vede, chiar dacă el există. Atunci vom putea trece cu o nuanţă profundă de optimism şi peste neputinţa guvernării Ponta, care, se pare că, s-a lăsat prinsă în rutina guvernărilor anterioare, ezitând să tureze motoarele în direcţia desprinderii de ceea ce ei au condamnat la aceste guvernări concentrate a fi împotriva poporului şi nicidecum să lucreze pentru popor, aşa cum au promis pe câmpul de luptă, spaţiul în care au obţinut istorica victorie cu 70%.

Au uitat că presiunea fiscală a fost găsită de ei, pe când erau în Opoziţie, ca fiind cauza tuturor relelor, tuturor actelor de vandalism guvernamental, îndreptate împotriva cetăţeanului, ameninţându-i securitatea vieţii de zi cu zi. Atunci nu au ezitat să-i ameninţe pe cei de la guvernare cu prevederea constituţională de „stat social”, pentru ca astăzi să se facă că au uitat să mai citească din Constituţie, aşa proastă şi depăşită cum a ajuns ea să fie în zilele noastre.

Afară Natura este pe punctul de a ne anestezia durerea, oferindu-ne spaimele unor fenomene străine obişnuinţei noastre, făcându-ne să-l uităm pe acest ciudat Radu Voinea, omul care, asemenea medicilor nazişti, tot încearcă să experimenteze modelul omului supus alergării bezmetice, cu tot felul de experienţe, care mai de care mai ciudate şi mai de nesuportat de pielea şi osul în care s-a schimbat, între timp, poporul român.