ÎNSTRĂINAT DE COMUNITATE

Adi Cristi

Adi Cristi

Două evenimente au ţinut această săptămână în picoare, asigurându-i substanţa unui breaking-news prelungit, inepuizabil, greu de ignorat. Proiectul „Roşia Montană” şi uciderea lui Ionuţ de către câinii maidanezi, moment tragic despre care am vorbit deja.

Primul eveniment, activat după ce Guvernul a aprobat începerea exploatării zăcământului de aur de la Roşia Montană, a scos în pieţele publice ale ţării pe acei protestatari cărora le pasă mai mult de fondul ecologic al problemei decât de fondurile financiare ce pot fi activate. Revoltaţii au reacţionat prin mitinguri de protest împotriva acestei măsuri, nervozitatea fiind accentuată de mesajul duplicitar al premierului Victor Ponta, „Eu ca prim ministru am avizat proiectul, dar ca deputat voi vota împotriva lui”. O gafă mai mare decât aceasta nici că se putea face, atâta timp cât, se ştie că, de la început acest proiect economic a avut partizani şi adversari, primii salutând câştigul financiar şi dezvoltarea economică a zonei, în timp ce adversarii proiectului au sesizat uriaşul pas înainte înspre infestarea mediului, atâta timp cât exploatarea zăcământului de aur se va face prin utilizarea cianurii în procesul tehnologic. Ecologiştii, cei care ţin steagul acestui protest şi care se feresc să-l scape în zona disputelor politice, au încercat să explice ţării că toate garanţiile pe care le oferă prin contract investitorii nu sunt suficiente pentru a ne feri de această bombă cu efect întârziat, ce ar putea să rămână în locul expresiei „munţii noştri aur poartă”.

Piaţa Universităţii şi-a regăsit astfel verbul „a protesta” în folosul ţării. În fiecare seară, oamenii responsabili îşi cer nu numai dreptul la cuvânt, cât mai ales dreptul de a fi luaţi în seamă. Din nou ne aflăm în situaţia în care mesajele din pieţele publice sunt ignorate de guvernaţi, chiar dacă aceştia, de azi, sunt rodul unor astfel de proteste, atent alimentate şi pe firul scurt al politicii opoziţiei de atunci.

Orice moment de slăbiciune, de „lipsă de răspuns”, de refuzare a dialogului, poate deveni „o bombă cu efect întârziat”. Nu este bine şi nici măcar nu este igienic ca o astfel de tensiune să fie păstrată într-o piaţă publică, chiar dacă, deocamdată, numărul protestatarilor este de ordinul câtorva sute. Ideea că o astfel de revoltă permanetizată se va stinge de la sine, nu a fost încă verificată în practică. Ea se situează mai mult pe poziţia unei fisuri, a unei verigi slabe produse în susţinerea populară a actualei alianţe politice. Este mult mai credibil gestul de a lăsa poporul să decidă prin referendum decât să-l arunci în tot felul de dispute politice sau de interese oculte.

Dacă vei vedea că poporul decide singur să trăiască în sărăcie, dar să aibă garanţia aerului curat, care să nu ucidă, atunci tu, ca politician, vei fi în continuare „la dispoziţia cetăţeanului”. Cu cât vei alimenta mai mult tensiunea refuzului de a lăsa votul majorităţii să vorbească, cu atât în moment exprimării acestuia vei avea surpriza de a constata că votul de fapt s-a dat nu împotriva proiectului în sine, nu s-a dat împotriva urmărilor identificate ca fiind dezastruoase pentru mediu, cât mai ales a fost un vot dat împotriva încăpăţânării tale de om politic denaturat, ancorat exclusiv în ideile şi interesele tale, decât în larga respiraţie a celor pe care tu eşti convins că-i reprezinţi, dar care nu mai au nici o legătură cu tine.

În astfel de momente de trezire totul este pierdut. Totul nu mai aparţine nici unui principiu de reprezentativitate, tu, omul politic, fiind de fapt propriul tău reprezentant, înstrăinat de comunitate şi de interesele ei.