DICTATURA PIEŢEI

Piaţa Universităţii se încăpăţânează să ţină la ordinea zilei unul dintre cele mai controversate proiecte economice cu care se confruntă astăzi România.  Din 1995 şi până în 2013 Roşia Montană Gold Corporation încearcă să demareze exploatarea de zăcământ sărac aurifer, după ce s-a lansat într-o serie de investiţii, în cumpărări de proprietăţi din zona Munţilor Apuseni, eliberându-se acel teren necesar proiectului de dezvoltare al zonei, în concepţia RMGC, proiect ce a devenit subiectul major al contestatarilor de Bucureşti – Cluj – Iaşi, dar şi al susţinătorilor din zona exploatării.

Discuţiile pro şi contra s-au mutat în Parlamentul României, moment ce a aruncat pur şi simplu ţara în aer. Evident, cu ajutorul manipulărilor prin mas media s-a ajuns la iminenta „dizolvare a USL”. Marea bâlbâială a lui Victor Ponta (episodul „votez în Guvern pentru proiect şi în Parlament împotrivă”) a ajutat la consolidarea acestei instabilităţi, în care dictatura Pieţii Universităţii din nou face politica în această ţară, transformând protestul într-o „lecţie după dictare” predată lui Victor Ponta.

Nu voi discuta acum despre oportunitatea proiectului şi despre câtă dreptate au avut cei care s-au împotrivit lui. Fiecare dintre părţi are dreptatea sa, argumentată pe un serios probatoriu. Ceea ce şochează este atitudinea politică faţă de acest eminamente proiect economic, în momentul în care s-a încercat specularea tentaţiei a USL de a fi naşii celor 2000 de locuri de muncă, într-un moment delicat de creşterea şomajului, punctată şi de la Cotroceni sub forma unei mari îngrijorări. Mai mult, guvernaţii şi-au dat seama că fuga investitorilor străini din România ar putea fi oprită de această abordare lucidă, economică, bazată pe argumentele specialiştilor în domeniu şi mai puţin a interpreţilor de slogane după ureche.

Trebuie să recunoaştem că liderii USL au cântat, la rândul lor, după ureche, dovedindu-se a fi fricoşi şi neinspiraţi în gestionarea situaţiei datorate acestui „ou fierbinte”, cu care s-au trezit în palme. Panica ce ia cuprins, intimidarea pricinuită de protestele Pieţii Universităţii, care au început din nou să se simtă bine în întâlnirile de seară de seară, au produs ceea ce nu trebuia să se producă. Haos şi disperare. Încercare lamentabilă de a ieşi din clenci nu prin eschive şi atac, ci prin aplicarea metodei „fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă”. Şi, uite aşa, USL s-a discreditat în ochii propriului său electorat, mai mult decât ar fi meritat să se întâmple. În locul unei dezbateri în Parlamentul României, aplicată şi exactă pe subiect, cu argumente ştiinţifice, ne-am trezit în faţă cu una dintre cele mai penibile dezertări, din categoria „îmi iau jucărelele şi plec acasă, căci mă strigă mama!”

Chiar dacă acesta este deznodământul „Proiectului Roşia Montană”, încă „se mai joacă la două capete”, evident cu şanse infime de reabilitare, atât a unui proiect economic, ratat pe considerente de strigături din Piaţa Universităţii, piaţă care a schimbat guverne, mimându-se acum „Toamna de la Bucureşti”, asemenea  „Primăverii de la Praga”.

Nu au greşit protestatarii, au greşit doar politicienii. Prin definiţie, protestatarii au acest drept de a-şi susţine un punct de vedere, aşa cum guvernaţii şi politicienii în general au, de această dată, obligaţia de a face ceea ce trebuie făcut, în urma unor analize profunde, de specialitate şi să nu se lase intimidaţi de tot felul de păreri, care mai de care mai controversate.

Nu strada dictează, doar competenţa şi profesionalismul sunt capacităţile ce ar trebui să aibă ultimul cuvânt, care ar trebui să fie şi în slujba celor care huiduie şi strigă tot felul de măscări, mare parte din ele lipsite de conţinut, dar pline de farmec şi de umor.