BINELE, INTRANSIGENŢA ŞI REMUS CERNEA

Adi Cristi

Adi Cristi

Aşa cum era de aşteptat ţara se află într-un permanente conflict. Divizarea ei în păgubiţi şi câştigători a permis, de această dată la nivel de stradă, de piaţă publică, să asmute pe unii împotriva celorlalţi. Vorbeam despre nevoia de dialog, de comunicare, mai ales în astfel de momente tensionate. Nu avem exerciţiul de a-l asculta şi pe celălalt, de a iniţia şi susţine acea dispută de idei, ce are ca scop câştigul argumentelor şi nu al violenţei celui care demonstrează că „este mai tare, mai vocal, mai agresiv”. Trebuie să recunoaştem şi să ne asumăm realitatea. După 23 de ani de „dialog” încă nu am reuşit să ne disciplinăm reacţiile, să acceptăm că dreptatea nu este doar în discursul nostru, că s-ar putea să şi greşim atunci când „ne lăsăm luaţi de val”.

Ceea ce se întâmplă astăzi în ţară este rodul lipsei de dialog dintre clasa politică şi societatea civilă, în special. Politicienii, mult prea aroganţi şi atotştiutori, nu au acordat nici un credit reacţiei străzii, considerându-se imuni la acest tip de provocări, adoptând poziţia primitivă a celui care deţine puterea şi dreptul de a decide, chiar şi în numele celor care contestă felul în care ei guvernează,  reacţionează pe anumite probleme punctuale. Ruptura ţine de 23 de ani între acest tip de comunicare, fundamental unei democraţii funcţionale. Nu poţi să reprezinţi pe cineva „doar după capul tău”, fără a fi atent la feed back-ul pe care îl provoacă deciziile pe care le ei, faţă de cei pentru care lucrezi.  Dacă un politican este fugărit din faţa minei de la Roşia Montană, unde a ajuns pentru a explica minerilor cât de bine pentru ţară este respingerea proiectului de exploatare a zăcământului aurifer, ceea ce înseamnă condamnarea la moarte a celor care au sperat că noua investiţie le va da de muncă,  nu miră pe nimeni. În acest tip de demers nu poate fi invocată lipsa de dialog sau refuzul dialogului ci, mai mult, poate fi invocată lipsa de judecată a senatorului Remus Cernea, cel care a gândit că gestul său va fi apreciat de cei care-l susţin, iar imunitatea sa politică îl va apăra de eventualele atacuri ale nemulţumiţilor, în arealul cărora a pătruns plin de frondă: „Bă, vezi că eu sunt parlamentar român şi vreau să vă spun, aici la voi în casă, că nu voi fi de acord cu proiectul de pe urma căruia voi vă faceţi deja planuri că vă veţi hrăni familia!” Acest tip de impertinenţă nu are nimic de a face cu democraţia, cu valorile pe care le susţine şi le invocă dialogul şi disputa de idei. Este mai mult o jalnică reacţie de bravadă din partea unuia fără minte, pozând în eroul celor care au, la rândul lor, o singură părere bună şi aceea este doar a lor.

De fapt, acesta este blocajul pe care continuăm să-l susţinem, făcându-ne că nu înţelegem cum de nu reuşim să ne mişcăm şi înainte nu numai înapoi sau în laterale. Fiecare dintre părţi are ideea fixă, de nenegociat, că ea se identifică cu dreptate, că ea deţine supremul adevăr, că numai această soluţie este bună, de nenegociat, de nesupus unui compromis care să identifice „calea de mijloc”.

Acelaşi tip de reacţie întâlnim şi în cazul eutanasierii „câinilor fără stăpân”, prin lege, moment în care iubitorii de animale s-au văzut puşi în situaţia „de a ocupa străzile”, luând locul încă cald al protestatarilor, care au demonstrat împotriva lipsei de reacţie a autorităţilor de a gestiona fenomenul prezenţei pe străzile oraşelor a haitelor de câini.

Din nou lipsa de dialog şi imposibilitatea ajungerii la un compromis a divizat societatea, a generat reacţia urii unora împotriva celorlalţi, ajungându-se nu numai la ameninţări de genul „Moartea vă va mai vota de acum”, ci şi la scene de violenţă fizică.

Suntem mult prea încordaţi, mult prea tensionaţi, mult prea nervoşi pentru a ne aduna cu toţii în jurul unei mese rotunde pentru a conştientiza faptul că, de fapt, toţi dorim acel bine de pe urma căruia să ne simţim cu toţii bine.