NIMENI NU ESTE DEASUPRA LEGII

Adi Cristi

Adi Cristi

Există în istoria lumii sintagma ”Noaptea cuțitelor lungi” (Nacht der langen Messer) sau „Operațiunea Colibri”, care a avut loc în Germania, între 30 iunie și 2 iulie 1934, când regimul nazist a executat cel puțin 85 de oameni pe motive politice.

La numai patru ani distanță, tot peste Germania, timp de patru zile, între 9-13 noiembrie 1938, se lasă o altfel de noapte, reținută de istorie ca fiind  ”Noaptea de cristal” sau Noaptea sticlei sparte  (în germană KristallnachtReichskristallnachtReichspogromnacht sau Novemberpogromnacht), moment ce desemnează pogromul împotriva evreilor din Germania nazistă, inclusiv din Austria (care la acea dată era înglobată în Reich).

Aceste metafore zguduie în continuare memoria colectivă, încercând să rămână treze, asemenea unor răni, în care durerea amintirii lor să fie garanția nerepetării acestor atacuri directe la umanitate.

Fără a fi pretențioși, fără a pactiza cu dezastrul condiției umane, scos la mezat, nu putem să nu observăm că și în zilele noastre, în România de exemplu, pot fi întâlnite astfel de accente de pedeapsă, grupate în interiorul unor acțiuni de descurajare a abaterilor de la lege, abateri cauționate până mai ieri de dreptul unor de a decide, de a avea acces neîngrădit la resurse. Astfel, pe întregul cuprins al țării găsim descinderi ale mascaților, acompaniați de procurorii DNA, nu la interlopii societății, ci mai ales la conducătorii regiunilor, numiți în actele publice, președinți de consilii județene. Avem astfel un tablou îngrijorător de cuprinzător, prin ridicarea acestora practic din toate zonele țării, de la Timișoara la Brăila, de la Mehedinți la Hunedoara, de la Bistrița la Bacău, Brașov, Ploiești, Alba Iulia, Cluj, Hunedoara, Constanța, Botoșani, Satu Mare. Lista rămâne deschisă, ceea ce nu poate fi decât un fapt îngrijorător, nu pentru că cei care încalcă legea sunt deferiți justiției, ci pentru că, iată, o parte importantă a aleșilor locali, prin vot uninominal, au ajuns infractori dovediți sau în curs de dovedire. Această acțiune în forță declanșată de DNA este pe cât de necesară și utilă, pe atât de îngrijorătoare. Avem nevoie nu de o sperietoare, care să-i oprească de la acest jaf național pe cei care au ajuns să decidă în numele comunității, ci avem nevoie de oameni integri, care să nu cadă în mrejele puterii, uitând că a pune mâna pe ceea ce nu este al tău, cu scopul de a ți-l însușii, înseamnă hoție, în termenii cei mai simpli și mai concreți.

Ultimele luni ale acestui an de grație, despărțitor de Traian Băsescu, printre alte evenimente,  au dat naștere unei vânători asidue de lideri locali, căzuți în patima fărădelegilor, ilustrând un tablou sinistru, care te face să observi că, în majoritatea comunităților, au fost aleși, prin vot popular, hoții hoților. O primă constatare ar trebui atent interpretată, atâta timp cât ea se referă la afirmația: ”cine se adună, se aseamănă”. Poate, această constatare ar trebui să ne dea de gândit la lipsa de performanță, de care poate fi învinuit alegătorul, în timp ce esența ei ne aruncă într-o maximă deznădejde, fiind practic condamnați la a împărtăși soarta merelor bune nimerite în același sac cu un măr putred sau cu un președinte de consiliu județean dovedit a fi corupt.

Nu cred că se mai poate vorbi de răzbunări politice, orchestrate de aceeași minte diabolică și hăhăitoare, atâta timp cât acțiunea Justiției s-a dovedit a fi, în cele din urmă, transpartinică, pierzându-și sensibilitatea față de anumite culori politice, acționând doar în conformitate cu indiciile și probele desprinse din actele de la dosar.

După 25 de ani de exercițiu democratic, după un sfert de secol de încercări și de tatonări, de căutare și de găsire a drumului cel bun, suntem astăzi prinși în dilema răspunsului la întrebare: ”Suntem pe drumul cel bun?” Această întrebare ne-a marcat întregul traseu, parcurs între 1990 și 2014, obligându-ne să căutăm până și ”a treia cale”, să încercăm învinovățirea ca pe o pocăință severă, așa cum am transformat hoția în virtutea cu ajutorul căreia am încercat să ne rezolvăm sărăcia, evident, aceea personală, în detrimentul agravării celei din comunitate. Am furat de la săraci și am dat (adică ne-am dat) la bogați. Am furat din țară, gândind că nu se observă, că nimeni nu are de suferit, atâta timp cât statul este o noțiune impersonală, colectivă, imposibil de identificat ca persoană fizică.

Astăzi se încearcă o curățenie colectivă, în paralel cu acest tăvălug, a cărei menire este nu doar de pedepsire a celor vinovați, cât mai ales se dorește a fi o puternică pledoarie pro-lege, care ar trebui să-i descurajeze pe cei care se consideră deasupra legii.

Aceștia constată cu stupoare că, într-adevăr, nimeni nu este deasupra legii, chiar dacă această constatare o fac în zgomot de cătușe, ascuns sub hainele puse pe brațe.