EROII MARTIR AI REVOLUȚIEI

Adi Cristi

Acum 25 de ani țara încă era paralizată de frică. De acea frică împărtășită de ambele tabere, de cei care erau la putere și de cei care erau potențialii ”dușmani ai poporului”, sub forma poporului însuși.

Acum un sfert de secol Timișoara se pregătea să arate după chipul și asemănarea primului oraș eliberat de comunism. Deja, de două zile, în orașul de pe malurile Begăie, murea oameni pentru această încăpățânare de a dori cu tot dinadinsul de a proba în direct libertatea. Pentru acest gând firesc, dar absurd (pentru cei care se credeau că sunt diriguitorii dreptului fiecărui cetățean de a fi liber, stăpân pe soarta lui), în Timișoara a început să se moară, în timp ce țara era forțată să ia poziție față de revărsarea acestui pahar, e drept, de această dată ajutat și de conjunctura internațională, cu precădere de poziția în defensivă a Moscovei.

Nu putem uita că în toate celelalte țări ale lagărului socialist, comunismul a fost dat afară pe ușa din spate sau chiar pe ușa principală, în urma unor înțelegeri pașnice, sugerate chiar de Mihail Sergheevici Gorbaciov. Vorbim astfel despre Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, RDG, Bulgaria. Toți aliații URSS s-au trezit cu  acest tip de ”revoluție de catifea”, care le-a iertat popoarele de moarte, de victime nevinovate, de eroi martir. Numai România nu a reușit să aleagă această cale, considerând că toate sugestiile care vin de la Est sunt otrăvite, numai bune de contracarat.

Exista un plan secret al lui Ceaușescu care se activa ”de la sine” în momentul în care sovieticii atacau România. Planul activa instantaneu acele formațiuni de luptă de guerilă, instruite să provoace mari pierderi în spatele dușmanului.

Nicolae Ceaușescu a speculat la maxim aversiunea pe care o simțea poporul român față de Marele Imperiu de la Est, cel care, de-a lungul istoriei, nu ne-a cruțat niciodată, așa cum și noi am fost pentru Kremlin, tot timpul, ghimpele din talpă și uneori din ochi.

Trebuie să ne aducem aminte de momentul Praga 1968, de evadarea din rând a României, lăsând atunci Moscova ”cu ochii în soare”, declanșând o serie de protecții în favoarea Bucureștiului dinspre China și SUA, precum și dinspre Europa Occidentală. Adversitatea arătată de către București Moscovei avea ca fundament acumularea de ură a poporului român față de un cotropitor care nu a ezitat niciodată să ne fure pe față, să ne jecmănească, să ne batjocorească, de la țarii imperiului rus și până la conductorii imperiului sovietic, imperii ce și-au păstrat apucăturile de cuceritori cu drepturi depline. Acest sentiment de respingere, cimentat și transmis, se pare prin ADN, urmașilor, urmașilor vorbitori de limbă română, a contat decisiv la încremenirea în funcție a lui Nicolae Ceaușescu, cel care a încercat să profite de planul său de a salva România din ghearele sovieticilor, dacă aceștia ar fi încercat să atace România.

Ultima vizită a lui Gorbaciov la București a dat semne vizibile de amestec ”în treburile interne ale României”, pe traseul glasnost și perestroika, ceea ce a activat planul secret anti-sovietic, pe declanșarea furiei populare, de această dată a poporului român, față de iubitul său conducător sau, pentru a respecta terminologia vremii, ”a celui mai iubit fiu al poporului”. Această suprapunere a dat naștere victimelor nevinovate, ieșite în stradă pentru a apăra revoluția, care între timp își intrase în drepturi, reușind să schimbe regimul politic, să spulbere comunismul și să facă loc capitalismului, regimului democrat, economia de piață funcțională. Toate acestea au fost posibile a se întâmplat din  momentul în care forțele revoluționare au trasat traiectoria României în direcția occidentului, fugind ca de dracu de Est, chiar dacă ”liberul de trecere”, în acel Decembrie însângerat din 1989, a fost luat de la Kremlin.

În Timișoara, acum 25 de ani, se murea pentru libertate. De ce în Timișoara și nu în alt oraș al țării s-a întâmplat ceea ce ar fi putut să se întâmple la Iași, pe 14 decembrie 1989? Poate și pentru că o sumă de conjuncturi a permis ca oamenii să se strângă în stradă, pe treptele Catedralei, pentru apărarea pastorului Laszlo Tokes, a cărei detașare într-un sat din județul Sălaj, trebuia pusă în practică în noaptea zilei de 15 decembrie 1989. Ceea ce nu s-a obținut la Iași, acea aglomerare de oameni, s-a reușit să se obțină la Timișoara. De fapt, nici la Timișoara, nu s-ar fi mers atât de departe încât să se strige Jos Comunismul!, dacă reacția autorităților nu s-ar fi făcut cu brutalitate, eliminându-se orice fel de dialog. Folosirea forței a incitat, a scos în stradă din ce în ce mai mulți oameni, iar în momentul în care a început să se tragă în populație, furia mulțimii a fost alimentată de revendicările sociale, care erau adăugate pe parcursul consumării luptelor, din ce în ce mai violente, între forțele de represiune și manifestanți. Morții de la Timișoara sunt de fapt primii eroii martir ai Revoluției române din decembrie 1989.