S-AU ÎNCURCAT IȚELE

Adi Cristi

Este bine, este rău?! Acest tip de întrebare ne secătuiește toate formele de optimism de care mai suntem în stare să ne lăsăm curtați. Dacă răspunsul înclină balanța spre ”este bine” suntem pierduți momentului, prădați de un entuziasm păgubos, care nu face altceva decât să ne îmbete cu apă rece. Dacă răspunsul ne certifică o realitate sumbră, prin ”este rău”, atunci nu mai avem nici un element de care să ne putem agăța, rămânând pur și simplu suspendați în devoratoarea incertitudine.

Tot timpul vom avea parte de ambele situații, atent susținute de o serie de partizani sinceri sau cu multiple interese. Nimeni dintre noi, oricât de mulți am fi sau oricât de puțini, nu va recunoaște ”pentru cine bat clopotele”, de fiecare dată (puși într-o astfel de interogație) este de preferat ”să te faci că plouă”.

Noul nostru președinte devine deja incomod nu pentru adversarul său direct din campania electorală, Victor Ponta, cât mai ales pentru slugile declarate ale fostului președinte, ajuns, după cele două mandate chinuitoare, greu de analizat în favoarea poporului alegător.

Ţucării aciuați prin presa pretinsă a fi independentă, încep să dea la gioale, să se zbată de ceasul morții că, vezi Doamne, noul președinte nu-și respectă promisiunile electorale (sic!)

Nu nutresc o simpatie deosebită față de Klaus Iohannis, personaj care, cel puțin mie, nu-mi prea spune multe lucruri benefice statutului de președinte de țară. Cred că este mai mult un fel de veleitar, în această decisivă funcție în stat, decât un profesionist desăvârșit.  Este adevărat, în nomenclatorul de meserii de la Ministerul Muncii nu există și meseria de președinte de țară. Examenul de admitere în această funcție îl dai în fața poporului alegător, care îți dă sau nu voie să conduci țara, indiferent de pregătirea pe care o ai, indiferent de cât de deștept ești, de ce bagaje de cunoștințe posezi, chiar și pentru a face față acestei misiuni, ce se va dovedi, a doua zi după câştigarea alegerilor prezidențiale, o misiune imposibilă sau o provocare ispititoare.

Cred că marele merit al unui președinte de țară ar trebui să fie onestitatea pe care acesta este în stare să o acorde poporului său, în numele căruia vorbește, în numele căruia își angajează responsabilitatea. Un președinte neonest cu poporul său devine un Traian Băsescu, chiar dacă acest model de conducător poate fi mult mai vocal și mult mai spectaculos decât au fost modelele ”Ion Iliescu” sau ”Emil Constantinescu” sau cum se anunță să fie Klaus Iohannis. Vocalizele băsesciene au fost singurele amprente care l-au transformat pe Traian Băsescu în ”președintele jucător”, căruia îi pasă de țară, chiar dacă această grijă l-a pus în situația de ”a salva România, sacrificându-i poporul”.

Klaus Iohannis a declarat că nu intenționează să meargă pe drumul deschis de Traian Băsescu în Palatul Cotroceni. Această mărturisire i-a activat pe cântăreții băsescieni într-un cor de bocitoare ad hoc, care, de prea multă răgușeală, a început să falseze chiar și acele note de subsol ce ar fi trebuit să ne explice de ce nu este bun Klaus Iohannis în această funcție, pe care și-a asumat-o în limitele prerogativelor constituţionale și nu a mai dorit să fie păpușarul conceptului de ”președinte jucător”, atât de brutal compromis de cei zece ani de prezidențiat ai lui Traian Băsescu.

Tăpălagă, Ciocăzanu, de exemplu, sunt accidente vasculare ale mass media, oferind o imagine jalnică de răutate fără frontiere sau, mai duios, de câini rămași fără stăpân. Și Elena Udrea și Monica Macovei nu reușesc să se dezmeticească și să trăiască fără Traian Băsescu la Cotroceni. Acolo, în acel spațiu al puterii, a ajuns altcineva, care nici nu seamănă și nici nu răsare cu Traian Băsescu, fiind Klaus Iohannis, cel care a promis țării că va fi președintele României în litera și spiritul Constituției. Or această observație, se pare că, a încurcat ițele în mass media și în politica dâmbovițeană, ne mai existând loc pentru nici un astfel de pupincurist.