NU ACEASTA ESTE CALEA SPRE FERICIRE

Adi Cristi

Ieri, în cimitirele evreiești din județul Iași (Iași, Podu Iloaiei, Târgu Frumos) au fost comemorate victimele Pogromului de la Iași, de acum 74 de ani. Moment de reală tristețe, adus într-o zi de vară în Iașul marilor valori culturale. Ne place să credem că ceea ce s-a întâmplat la Iași, de pe 25 iunie  și până pe 30 iunie 1941, a fost doar o rătăcire de moment a autorităților de atunci, administrative și militare. Un fel de luare a minților și pierdere a celor mai elementare sentimente umanitare, ceea ce a dus la atrocități greu de povestit, greu de imaginat, greu de ținut minte.

Cu toate acestea, riscând să menținem rănile deschise, ca un semnal de alarmă viabil, în fiecare an din ce în ce mai mulți oameni se strâng pe 28 iunie în fața gropilor comune, spații pe cât de închise pe atât de vulnerabile emoțiilor aducerilor aminte.

Din ce în ce mai puțini supraviețuitori ai momentului, care să fie în stare să ne povestească ceea ce au văzut, ceea ce au auzit, ceea ce au simțit pe propria lor piele, se prezintă în fața noastră cu fiecare an adunat în marea întreprindere a comemorării, astfel încât ne apropiem de momentul în care astfel de întâlniri vor fi o sumă de amintiri povestite.

Ieșim dintr-o actualitate care ne-a însângerat memoria vie timp de aproape 75 de ani și pătrundem în acea lume plată și riscantă a fi deformatoare, a unor povești preluate și redate celor care continuă să recompună întâmplările din categoria ”trebuie să le cunoaștem pentru a nu le mai repeta”.

De asemenea, nu trebuie să cădem din nou în brațele capcanei comunismului, capcană ce a încurajat până la perfecțiune ignoranța, atunci când a fost nevoit să se apere prin omisiune. ”Nu, așa ceva nu s-a întâmplat”! – aceasta este fraza sub preșul căreia s-a încercat să se ascundă faptele, care ar fi incomodat regimul dictatorial, intereselor comuniștilor de a stăpâni lumea cu un minim de efort și cu cât mai puțină inteligență.

Crimele făcute împotriva umanității, de regimurile fasciste și de aliații acestora, au fost de fapt adevăratele școli înalte ale terorii comuniste, teroare din ce în ce mai subtilă, astfel încât, ideea lagărelor de exterminare (ce au înnegrit cerul cu fumul creatoarelor, în care au fost arse milioane de oameni) a fost transformată în sloganuri de genul ”Pentru un viitor fericit! Viitorul aparține copiilor, copiilor noștri, noi trebuie să ne sacrificăm pentru aceste înalte idealuri”.

În toți acești aproape cincizeci de ani de teroare comunistă, în care au murit mult mai mulți oameni decât a reușit să producă lagărele de exterminare naziste și sovietice, ideea de pogrom nu a existat în măsura în care se încerca tragerea la răspundere nu doar a mareșalului Ioan Antonescu, ci și a autorităților administrative și militare ale vremurilor de atunci. Nici un conducător român, din perioada comunistă, nu și-a cerut scuze publice pentru acea rușine care și astăzi mai pătează obrazul poporului român, chiar dacă, tot de atâtea ori când simțim cum ne roșește obrazul, nu ezităm să ne aducem aminte că au exista și români care au murit pentru că au încercat să salveze pe acei evrei pe care ei îi cunoșteau, cu care au conviețuit, până atunci, în valorile culturale ale unui oraș ce și-a respectat tot timpul cetățenii.

A ucide cu ură, a măcelării pur și simplu trecătorii, doar pentru că purtau impusa stea galbenă pe piept, nu poate să facă parte din nici o strategie de apărare, din nici o strategie militară, sau de ordine publică, atâta timp cât purtătorii nu erau alții decât locuitorii pașnici ai Iașului, unii dintre ei scoși la muncă pentru săparea tranșeelor gândite a fi construcții militare, necesare apărării orașului. În timp ce evreii săpau astfel de tranșee, militarii nemți și cei români nu au ezitat să-i împuște, așa cum nu au ezitat să-i împuște pe toți cei care erau întâlniți pur și simplu pe stradă (bărbat, femeie, copil), sau să le zdrobească țestele celor ”mânați” în curtea Chesturii, din strada Vasile Alecsandri.

Aproape 15.000 de oameni au murit în acele zile la Iași. Chiar dacă aceștia au fost evrei, ei nu au putut fi contabilizați decât la rubrica victime omenești. Unii oficiali ai vremurilor de atunci ar fi preferat ca aceștia să fie trecuți la categoria de câini comunitari sau la aceea de  ciori doborâte din copacii de pe marginea șoselei, este adevărat tot prin împușcare.

Amintirea dureroasă a Pogromului de la Iași nu ar trebui să ne facă somnul lini, dar nici să ne transforme odihna într-un interminabil coșmar. Să fim conștienți că așa ceva nu mai trebuie să se întâmple, că nu aceasta este calea spre fericire. Să nu uităm, pentru a nu repeta!